Reply

Nota: Acesta este un comentariu la o postare facuta de fratele meu, Pavel, miercuri 27 octombrie 2010 pe blogul propriu, Teluric, pe care o puteti acesa aici: "Negura"

Ma asteptam la ganduri din acestea cat timp esti acolo, departe... de Diana. Si mi-era frica pentru ca tu esti o fire sociala si ai nevoie de prieteni in jur. Mi-era frica mai mult caci am auzit in anu 2 la psiho de singuratatea acuta pe care o pot simti chiar si oamenii perfect echilibrati cand le schimbi ambientul social. Pacientul spunea ceva de genu: “Vorbesc cu oamenii si simt ca nu ei nu sunt acolo. Sunt roboti, ma privesc si privirea lor ajunge in ceafa mea.” Intr-o criza a iesit in mijlocul unei piete, si-a dat jos hainele si a inceput sa urle: SUNT AICI. Mi-a lasat o impresie foarte profunda, care nu se prea potriveste cu contextul tau, dar reflecta izolarea de cei dragi.

Imi amintesti acum de filmul “7 ani in Tibet”, unde zicea la un moment dat, ca are prea mult timp liber si nu e “bine” pentru ca ajunge sa gandeasca prea mult.

Am avut odata si eu negura, sau ceva de genu, pentru ca n-as descri-o chiar la fel.
Si cam tot puterea de a scrie si constientiza ma tine departe... sau pur si simplu tampeniile de toate zilele si mediul social alert o indeparteaza. Eu n-am avut putere sa ies singura, nici macar urmarind un vis desart.

Iar visele am incetat sa le mai bag in seama, nu vreau sa lupt pentru o idee care nu-mi e proprie. Din pacate nu mi-am format nici un fel de ideal in viata, material nici nu ma gandesc, dar nici macar spiritual, cultural sau intelectual. Cand imi formez una trebuie sa fie pentru mine si de mine, si simpla ei prezenta, chiar si ca ideal sa ma faca mai fericita.

Si ca ultima replica, eu sunt credincioasa prin fire si nu rationament, si totodata foarte naiva din aceasta cauza, dar intotdeauna mi-a placut o vorba (cine mai stie cine a zis-o..) : “Nu exista necredinciosi. Chiar si ateii cred in necredinta lor”.

Draga fratelo imi place postarea ta... am un comment asa de lung ca m-am gandit sa-l pun la mine in blog...mai ales ca a devenit prea pesonal sa ti-l var acolo in subsol. Postarea asta a ta a fost de fapt o pagina de jurnal, care e sugerata cel mai mult prin rapiditatea cu care ti-au venit ideile in scris , adica deficitul major de punctuatie. Care sincer fac textul uneori greeeeeeu de urmat, dar cumva mai expresiv.

Teodora

Pentru mine melodia asta e mai expresiva...

Porfiria - Vampiri & Co.

Cu toate ca nu ma asteptam sa scriu aici despre porfirii, subiectul a ajuns mult prea interesant pentru a nu profita de ocazie. La fiziopatologie lucrari practice mi s-a oferit aceasta tema de studiu despre care a trebuit sa fac o prezentare powerpoint.

Porfiriile au stat la baza formarii a 2 mituri: al vampirilor si al oamenilor-lup (werewolf sounds so much better). Ele sunt, foarte simplist explicat, tulburari metabolice in formarea unei componente din sange. Sunt boli in esenta ereditare dar care in general debuteaza la adult.



Mitul vampirilor foloseste 3 manifestari ale bolii:

1. Fotosensibilitate ! Bolnavii dezvolta rani profunde si greu vindecabile ale pielii, dupa contactul cu razele UV. Pe langa acestea multi prezinta semne de fotofobie in cadrul tulburarilor psihice.

2. Coma ! Afectarea creierului poate duce in cazuri extreme si pana la pierderea temporara a cunostiintei cu instalarea comei in cadrul unei crize. Au existat cazuri de oameni ingropati, fiind considerati decedati si care si-au revenit din criza in mormant. Cum au iesit de-acolo nu ma intrebati, daca erau doar intr-o cripta mai inteleg, dar sa se dezgroape? Oricum ideea e ca ies din mormant... si probabil ca o fac noaptea ca sa nu ajunga inapoi in sicriu.

3. Necesar de sange ! Fiind o afectiune a sangelui, componenta lipsa (hem) se gaseste in sangele altor persoane sau in cel de animal.Si teoretic (ca practic cine se ofera sa verifice) componenta este destul de rezistenta pentru a fi digerata. Asadar daca bolnavii ar bea sange le-ar scade din suferinta bolii.



Mitul oamenilor-lup nu e chiar atat de complex si nici la fel de incitant. Ranile greu vindecabile date de fotosensibilitate pot intr-o anumita forma de porfirie sa cicatrizeze foarte "mutilant". Si cum apar mai ales la nivelul fetei, fiind cea mai des expusa soarelui, pot duce la un aspect foarte salbatic (nu poate forma un bot dar poate distruge complet nasul, ramanand doar narinele). Si totodata aceste cicatrizari se pot asocia cu cresterea anormala a parului, acesta extinzandu-se pe suprafata corpului (pe urma cicatricilor). Acest tip de porfirie e singura care apare de la nastere, incat personal ma astept ca la maturitate (daca ajunge pana aici) bolnavul sa arate complet inuman si sa nu-si arate fata decat in lumina lunii.

In alta lume

Ador descrierile bine facute. Acelea care te poarta pas cu pas intr-o alta lume. Sau pur si simplu te ajuta sa vizualizezi locatii necunoscute prin ochii scriitorului. Atunci cand el nuanteaza imaginea prin sentimentele lui, prin personalitatea lui. Daca aceasta difera de a mea, calatoria devine incitanta, trebuie sa ma adaptez mereu la perspectiva sa. Iar daca se potriveste cu firea mea, privelistea vorbeste sufletului meu, ma impresioneaza aceleasi aspecte si totul e in armonie.
O descriere euristica, o intrare in alta lume, o relaxare completa.
Recent am citit Jurnalul lui Anne Frank unde ea observa la un moment dat ca oamenii se straduiesc incontinu sa fuga de ei insisi. Astfel ei ajung uneori sa recurga si la alcool sau chiar la droguri. Solutia personala perfecta e o astfel de transcendere intr-o alta lume...
Efectele secundare sunt minime, iar printre cele benefice, pe langa uitarea de sine si de probleme, ar fi imbogatirea cunostintelor si dezvoltarea perceptiilor. Bineinteles ca efectele benefice in general inceteaza odata cu inchiderea volumui. Si partea proasta e ca majoritatea cartilor creaza o asa zisa "rezistenta"(adica a doua oara nu mai are farmec), sau ca pur si simplu nu orice carte te poate transcede. Am descoperit si cateva comori care au darul de a ma conduce de fiecare data in lumea lor, fantastica si totodata familiara, care imi ofera un comfort psihic pretios (desi acum vor suna oarecum puerile, influentata fiind de varsta copilariei, acestea sunt "Robin Hood", "Winnetou" si "Colt Alb").
Dar cea mai mare pierdere de sine am suferit-o cu "Shogun" si mai ales "Fratii Karamazov", acestea as fi fost in stare sa le citesc cu lanterna sub plapuma.
Si daca tot am atins acest punct trebuie sa mentionez dependenta ca efect negativ si chiar unele manifestari de surmenaj la terminarea unei carti. Din cauza acestora nu-mi mai permit asemenea calatorii in decursul facultatii. Sa ma pierd din nou intr-o carte ar conduce la scaderea performantelor la cursuri si mai ales a celor sociale. Daca intru in acea "transa" nu pot invata, nu pot percepe alta lume.
In prezent audiez "Invierea" de Tolstoi,adica sub forma unei audio-book, inovatie aflata de la frate-miu. Ascult pe unde si de cate ori pot, si imi satisfac nevoile culturale.

Premiere

Prima amintire pe care o am tine de sora mea Ana. Eram cu ea pe o patura in gradina langa scranciob. Vorbeam si ea imi povestea despre cum va fi cand voi fi mai mare...

Tot vag imi amintesc despre prima data cand am realizat ca vocea mea conteaza. Eram mult mai mica si inca mult mai naiva decat sunt acum, mama ma chemase de la joaca si nu puteam intelege motivul. Nu trebuia sa fac nimica, nici treaba, nici sa mananc, nici sa merg undeva. Trebuia sa-mi dau cu parerea despre ...cine mai stie ce. M-a surprins si asta m-a facut sa tin minte, ce conta ce cred eu?

Primul meu cosmar a venit sub forma unui sarpe. Ma lovisem la mana in timpul zilei, iar in vis sarpele ma muscase din acelasi loc. M-am trezit brusc si inspaimantata am fugit la mama incercand sa o conving ca muscatura era reala... doar aveam semn pe mana.

Prima data cand am reusit sa ma simt desteapta a fost dupa ce am intrecut o colega la comentat poezii. Nu conta ca eram buna si la alte materii, simteam ca un intrerupator a fost declansat si am putut "baga barbologeala". Inca imi mai este de folos.

Am simtit maturizarea in vremea adolescentei. Pentru prima data oamenii ma priveau altfel. Semnul cel mai clar era tacerea mea, remarcata de un prieten de familie in cadrul unei excursii. Taceam mai mult si analizam mai mult. Am recunoscut recent la randu-mi aceasta tacere la un adolescent.

Prima mea carte a fost "Colt Alb". Am primit-o la un fel de "Secret Santa" in clasele primare. Am citit-o pe nerasuflate si a fost si prima carte pe care am recitit-o si am ras-recitit-o. Si acum as fi in stare... are fragmente superbe de cunoastere a necunoscutului si de formare a gandirii.
Dar prima carte in care m-am regasit a fost "Amintirile unei fete cuminti" de Simone de Beauvoir. Era lectura suplimentara din gimnaziu, eram la inceputul pubertatii si gandeam la fel ca eroina.
Stiu ca vroiam sa fiu originala si mi se parea imposibil pentru ca nu "venea natural". Apoi am descoperit ca de fapt originalitatea nu aducea idei noi, ci era doar o rearanjare a unor idei vechi. Idee care inca ma fascineaza, orice revelatie si inovatie e bazata tot pe idei primordiale.

Primul cantec care mi-a placut atat de mult incat sa-mi ramana in cap a fost Fool's Garden - Lemon Tree . Era tot in gimnaziu, cand toata lumea era moarta dupa Andre si Animal X. Puteam sa o ascult la nesfarsit si mi-a ramas un an-doi favorita. Dar melodia favorita "din toate timpurile pana acum" e Lady in red de Chris DeBurgh, e singura melodie care ma misca de fiecare data cand o ascult.

Prima data cand m-a intrebat cineva daca sunt casatorita a fost la 14 ani. Eram la balciul de Sf. Ilie cu o fata mai mica decat mine cu un an. Diferenta de inaltime era insa mult mai mare. Un tigan de la o taraba mi-a pus intrebarea din senin.

Prima data cand am simtit iubire. Calatoream cu trenul spre simularea de admitere la facultate. Eram in plin puseu de varicela, nespalata din acest motiv de cateva zile, pe o zi torida de vara, imbracata si infasurata pana in gat sa nu observe lumea si cu interdictia suprema de a ma scarpina. Mai simplu, eram in chin. Eram deja de vreo 8-9 luni cu Adrian si desi imi spusese de nenumarate ori ca ma iubeste abia atunci l-am crezut. Era cu capul in poala mea, in compartiment mai era doar o tipa... eu eram in starea cea mai deplorabila din intreaga mea viata si nu mai spun ca aratam groaznic. Nu a fost ceva romantic. A parut doar real.
Eram naiva si cat de cat pura...dar cel mai important, eram fericita.

Stau acum si ma gandesc daca la sfarsitul aceste postari merita sa va povestesc si de primul meu sarut. Nu mai simt nici durere si nici rusine. Simt insa ca tine de intimitatea mea cea mai profunda. Si aceasta nu merita sa fie vreodata supusa superficialitatii internetului. Daca vreti sa stiti intrebati-ma personal.

Curiozitati de an 2

Ca sa-mi fac curaj sa mai scriu pe blog, si pentru ca in sesiunea asta cea mai buna metoda de relaxare era sa le adun, am hotarat sa postez cateva curiozitati, "fun facts", sau pur si simplu informatii folositoare legate de ce am invatat eu in anul doi, si ce imi amintesc din anul intai.

Am incercat sa folosesc cuvinte cat mai uzuale.Chiar daca nu folosim un limbaj de specialitate inca, noi, studentii la medicina, uitam uneori ca nu toata lumea stie ce e "eugenia" sau "estradiolul".

Aceste "stiati ca..." nu sunt de fapt culese sa amuze publicul larg, ci sa ne amintesca noua, viitorilor medici, (cand ma voi trezi eu peste ceva ani) ce anume ne capta atentia, ce ascunzisuri interesante are o materie.

Asa ca, cu scuzele de rigoare, nu va asteptati la ceva extraordinar.

~ exista bacterii dependente de antibiotice numite sugestiv bacterii toxicomane;

~ hormonul sarcinii(progesteronul) modifica activitatea creierului astfel incat femeile gravide vorbesc mai rar, mai incet dar si gandesc mai incet;
~ hormonul feminin (estradiolul) este responsabil in perioada de formare a organismului ( la bebelusi ) de structurarea de tip masculin a creierului si astfel de comportamentul specific masculin. Se crede ca dereglari in acest proces de dezvoltare ar fi cauza comportamentului homosexual.

~ "aspect eunucoid caracterizat de membre lungi si gracile, apare la persone cu genotip XXY" (genotip se refera la gene, adn... stiti voi...) Acum sa vedeti cum deduce o studenta de anu 2 ce inseamna cuvantul "eunucoid". Daca stiti cum sa NU complicati lucrurile probabil va-ti dat deja seama de la ce vine cuvantul. DEDUCTIE: XXY=barbati feminizati => barbati cu prea putin testosteron => barbati fara testicule => Oooauu.... Eunuc.
~ exista barbati XX care arata absolut normal si nu isi dau seama ca sunt din punct de vedere genetic femei decat cand vor sa aiba copii (pt ca nu pot avea). Fenomenul este posibil pentru ca responsabila de realizarea corpului barbatesc este o gena, care se intampla uneori sa ajunga pe unul din cromozomii X.
~ exista o boala genetica numita Sidrom Turner, dat de absenta unui cromozom X. Femeile care sufera de aceasta boala nu au un corp frumos, feminin si pot face ceva boli mai des, dar in rest traiesc ok. Ciudatenia sta in faptul ca 95% dintre sarcinile ce poarta acest fel de copil sufera avort spontan(femeia nici macar nu apuca sa isi dea seama ca e insarcinata). Adica daca esti in cei 5% care supravietuiesc, traiesti o viata intreaga fara pericol (genetic) de moarte.

* simplu fun fact: formulare intr-o carte de genetica medicala "serioasa" -> "ideile eugenice negative sau pozitive, ferite de exagerari socio-politice, sunt SEDUCATOARE" (eugenia se refera practic la selectarea urmasilor perfecti);

~ fetele probabil au observat ca ne bronzam mai repede si mai tare pe exteriorul bratelor si picioarelor. Acest fenomen se datoreaza numarului crescut de celule responsabile de producerea pigmentului in aceste zone.
~ exista celule "sinucigase" altruiste. Prin moartea lor celelalte celule au mai multe resurse de supravietuire. Iar referitor la supravietuire:
~exista substante care zic practic celulei "Traieste", fara acestea ea s-ar sinucide.

~ din punct de vedere medical o femeie are o viata sexual activa doar atat timp cat are ciclu(ce mai conteaza actul in sine.... ;)) );

~ din engleza : "liver"= can't live without it. In romaneste ficat nu sugereaza deloc importanta acestui organ.
~ pancreasul a fost comparat de Papilian ( guru in anatomie la Cluj ) cu o "limba de caine"
* cuvantul insulina vine de la insulele de celule pancreatice ce o secreta, si eu imi dau seama abia in anu 2....anyway...

Din categoria Useful sau "e bine de stiut":

# manevrele de resurscitare facute la primul ajutor(pe care le vedem mereu in filme) si anume apasarea inimii (masaj cardiac), trebuie realizate pe o suprafata tare. Vedem la TV ca li se face manevra direct in patul de spital, in realitate o infirmiera introduce rapid o placa sub pacient ca acesta sa nu se scufunde in saltea.

# Serpii veninosi au intotdeauna ochii cu pupila verticala, ca la pisica.( problema e daca apuci sa vezi chestia asta inainte sa te muste)

# pentru operatiile pe inima se introduce in corp Potasiu (K+) in cantitati crescute. Acesta produce stop cardiac dar cu inima relaxata.

# cel mai repede se moare de socul anafilactic ( adica practic de socul suferit in Alergii), persoanele care stiu ca sunt alergice si care sunt predispuse la a suferi un soc ar trebui sa aiba mereu la ei o seringa cu adrenalina.

# in supradoze tratamentul de urgenta maxima este injectarea de adrenalina direct in inima. ( se face cu un ditamai acul care strapunge osul pieptului)

Inchei cu speranta ca ultimele curiozitati nu au dat un aer prea morbid postarii.

Stadiile dezvoltarii psihosociale

Invat la Psihologie medicala,si aceste stadii mi s-au parut foarte sugestiv alese:

Primul an : incredere vs. neincredere
1-3 ani: autonomie vs. rusine, indoiala
3-5 ani: initiativa vs. vinovatie
6 ani-pubertate: harnicie,perseverenta vs. inferioritate
Adolescenta : identitat vs. confuzie de rol
Adult tanar: intimitate vs. izolare
Maturitate: creatie vs. stagnare
Batranete: integritate vs. disperare si izolare


Da-ti click sa vedeti mai mare imaginea ! :D

Arta vizuala

Unul din comenturile de la video-ul pe care vreau sa il impartasesc tine locul de introducere: "11 minutes of my life....not wasted. Finally something on youtube worth watching :] "

4 artists painting on one canvas

Am ajuns la acest artist prin dorinta mea recenta de a invata sa desenez figuri umane si in special portrete.Dorinta la care am ajuns prin obsedarea mea cu jocul/identitatea virtuala de pe gaiaonline.com. Care la randul ei porneste de la desenele japoneze - manga.
[["am ajuns .....am ajuns... a ajuns.. si eu am ajuns pe gaiaonline din cea mai pura intamplare, si uite ca am implinit deja 2 ani de cand mai mult sau mai putin pierd timpul cu el]]
Am vazut pe site-ul asta o alta forma de arta. Ce nu corespundea cu perceptia mea... unde ochii sunt adevaratele ferestre ale sufletului si restul fiintei umane (exceptie fiind parul :-P ) se poate stiliza la maxim. Gura si nasul is doar linii frante...
Ma atras in primul rand simplificarea, ar fi fost mai usor de realizat. As putea desena frumos, dar fara sa-mi fie prea greu.
[[tot lenesa am ramas]]De fapt nu e nici pe departe usor.Ca sa ajungi sa desenezi bine, trebuie sa inveti sa desenezi portrete...
Am cateva desene promitatoare. Poate imi fac curaj mai tarziu sa le si uploadez ...

Oricum autorul unei serii super de "how to draw portraits" e si autorul acestui videoclip... si a altora uimitoare prin tehnici .
Personal m-a incantat nivelul de intelegere intre artisti, combinarea punctelor de vedere si a tehnicii. E tare...
Dar nici nu merita descris, trebuie vizualizat.

imi zboara degetele

Gfahfdsgkafdslkaoladgjfkdgj
Nu stiu nu vreau sa scriu
Am acea caldura…... inabusitoare inauntru meu. Imi simt obrajii aburinzi…. Si umerii grei.
Ce sa fac. Ce fac acum? Visez? Dansez?
Totul va fi bine acum? Dispare mintea goala, se intoarce plina, dar spre ce?
Nu, nu exista concentrare acum. A trecut, iti vine sa crezi?

Urmatoarea

Ma apuc sa scriu .Ca daca incep, termin. Nu sunt constanta. Stiam ca daca nu o sa renunt la blog, il voi uita.Voi crea scuze. Dar daca incepi, trebuie sa si termini.
Cred ca motivul adevarat era ca: daca scriam despre cum sunt, sau ce fac… trebuia sa scriu si despre temerile prin care trec acum.

Intimitatea inseamna totul, inseamna tacere. Sa renunt singura la propria intimitate, sa fac acest blog un jurnal adevarat online, nu sta in firea mea. Sa il fac din superficialitate. Doar de moft, sa tin niste amintiri, sa invat sa scriu… mai are valoare? Incerc:

Crestem cu niste idei preconcepute. Un eveniment iti dicteaza restul vietii. Se schimba perspectiva, se schimba lumea. Lumea mea se schimba in zile banale. O data dintr-o privire! Alta data din cuvinte fara simbol.
In mine s-a schimbat cursul. Exact ca un rau ce-si schimba matca, odata aleasa calea cea noua, cine il mai opreste?

Nu pot spune ca am cedat fara lupta. De ce sa se schimbe totul? Sunt tanara. Orizontul e altul, oricat visez , el e incapatanat si subtil. Ma lasa in gandurile mele si isi vede de treaba: Tot la mine vei ajunge.

Alta data m-a izbit violent. A vrut sa rupa. A schimbat in bine, a dat putere mai multa (la ce folos?). Stia el ce stia. Sa ma las in voia lui?

Vreau sa imi schim singura cursul, sa il indept spre visul meu nou. Va fi tot o zi banala, una care isi pierde insemnatatea dupa ce va trece. Care acum o astept cu frica. Care imi da un sentiment greu de singuratate, inconjurata de familie. Vreau doar sa se termine, vreau doar sa uit. Am inceput, trebuie sa si termin.

Curajul adevarat nu e in fata unui inamic vazut. Curajul adevarat e in fata responsabilitatilor sau a sentimentelor. Trebuie sa ai curaj sa iti schimbi viata. Sa o iei in maini ca pe un aluat, sa ii dai tu forma… si sa speri. In privinta asta am impresia ca femeile sunt mai curajoase. Nu ca eu as fi acum. Recunosc, sunt imatura din acest punct de vedere. Dar in comparatie cu barbatii… Ce sunt plini de putere fizica, limitati de cea sufleteasca, de vointa. Caracter general din cate observ, exprimat mai mult sau mai putin. Crescut de educatie. Remediat de vointa (nu cumva sa imi sariti in cap).


Am scris. E aici. Se schimba ceva?
Sunt doar ganduri mascate.
Sunt de fapt un moft, daca nu va-ti dat seama, ma cam dau mare fara sa zic nimic exact.

De ce eu?

Mi-a pus si eu odata aceasta intrebare. De ce eu trebuia sa patesc asta? Cu ce am gresit eu ? Are o putere atat de sugestiva intrebarea prima oara cand iti apare in minte. Atunci cand te rogi sa te trezesti dintr-un vis urat. Simti ca te distruge, si te erodeaza incetul cu incetul, caci nici un raspuns nu e cel bun. De ce eu , Doamne? De ce eu?

Nimeni nu poate sa iti dea raspunsul. Lumea incearca sa te consoleze si te lasi dus de val... in cap ticaindu-ti din ce in ce mai incet intrebarea. Avem tendinta de a da vina pe altii. De a ne justifica, de a cauta o scapare... dar sa fie pedepsit cutare.... apoi ne inneguram si ne invinovatim dincolo de limite. Tot ce s-a intamplat rau a fost din vina noastra. Si acum suntem pedepsiti, si va fi si mai rau. Si nu vom uita niciodata, niciodata nu o sa mai simtim viata la fel. Lumea n-o sa ne mai priveasca niciodata cu alti ochi. Toata lumea stie, toata lumea te invinovateste .

Dar trece... trece chiar daca nu ai crezut. Incepi sa uiti, incepi sa te gandesti mai rar. Te surprinde cumde ceilalti au uitat deja... si nu mai vorbesc despre asta. Asa ca te lasi dus de starile de zi cu zi, de rutina... si uiti. Ajungi mai tarziu sa te gandesti « ce nu te ucide te face mai puternic » .

Exista totusi o alta latura a acestei intrebari. Una pe care o descoperi tarziu de tot. Cand viata te invata cum e lumea cu adevarat. Ti s-a dat o lectie importanta. Foarte greu de inghitit, dar care te face atat de sigura pe tie si de increzatoare incat o consideri un dar. Si astfel ajungi sa te intrebi naiv.... de ce eu ? Meritam ? Ce m-a facut pe mine atat de special incat sa devin aceasta persoana ? Cine a avut grija de mine sa ma invete, chiar daca eu nu am vrut ? Cum a ajuns sa fie atat de important, si de ce mi-am dat seama atat de tarziu ?

Adevarul e ca suferintele te fac intotdeauna sa iti deschizi ochii. Dupa ce trec lacrimile, si ti se limpezesc ochii. Nu ai niciodata un chef mai mare de viata. Nu vei sti niciodata mai bine sa apreciezi fiecare lucru si fiinta din jurul tau.

Citeam in “Shogun” de sentimentul de euforie pe care il cuprisese pe erou dupa ce fusese oprit dintr-o tentativa de sepukku. Presupun ca acea stare e limita superioara. Nu se potriveste prea bine in context, dar cine ar putea sa defineasca contextul?

Nu cred in viata predestinata, dar totusi cred ca fiecare lucru ce ni se intampla are un scop. Si oricat doare sau suferim pe seama lui, e totusi spre binele nostru. Sufletul nostru nu poate accepta asta din prima clipa, dar ajungem sa intelegem. Ajungem puternici, ajungem mai fericiti cu noi insine si cu viata noastra. Ne multumim cu mai putin, si astfel primim intotdeauna mai mult.

Asadar, oricat as ura replica asta in filme, oricat de des am auzit-o si mi s-a parut de o falsitate usturatoare, la sfarsitul zilei nu pot sa nu recunosc continutul ei fundamental. Trebuie sa ne asumam cu totii crucea, si “ totul va fi bine” in final.