imi zboara degetele

Gfahfdsgkafdslkaoladgjfkdgj
Nu stiu nu vreau sa scriu
Am acea caldura…... inabusitoare inauntru meu. Imi simt obrajii aburinzi…. Si umerii grei.
Ce sa fac. Ce fac acum? Visez? Dansez?
Totul va fi bine acum? Dispare mintea goala, se intoarce plina, dar spre ce?
Nu, nu exista concentrare acum. A trecut, iti vine sa crezi?

Urmatoarea

Ma apuc sa scriu .Ca daca incep, termin. Nu sunt constanta. Stiam ca daca nu o sa renunt la blog, il voi uita.Voi crea scuze. Dar daca incepi, trebuie sa si termini.
Cred ca motivul adevarat era ca: daca scriam despre cum sunt, sau ce fac… trebuia sa scriu si despre temerile prin care trec acum.

Intimitatea inseamna totul, inseamna tacere. Sa renunt singura la propria intimitate, sa fac acest blog un jurnal adevarat online, nu sta in firea mea. Sa il fac din superficialitate. Doar de moft, sa tin niste amintiri, sa invat sa scriu… mai are valoare? Incerc:

Crestem cu niste idei preconcepute. Un eveniment iti dicteaza restul vietii. Se schimba perspectiva, se schimba lumea. Lumea mea se schimba in zile banale. O data dintr-o privire! Alta data din cuvinte fara simbol.
In mine s-a schimbat cursul. Exact ca un rau ce-si schimba matca, odata aleasa calea cea noua, cine il mai opreste?

Nu pot spune ca am cedat fara lupta. De ce sa se schimbe totul? Sunt tanara. Orizontul e altul, oricat visez , el e incapatanat si subtil. Ma lasa in gandurile mele si isi vede de treaba: Tot la mine vei ajunge.

Alta data m-a izbit violent. A vrut sa rupa. A schimbat in bine, a dat putere mai multa (la ce folos?). Stia el ce stia. Sa ma las in voia lui?

Vreau sa imi schim singura cursul, sa il indept spre visul meu nou. Va fi tot o zi banala, una care isi pierde insemnatatea dupa ce va trece. Care acum o astept cu frica. Care imi da un sentiment greu de singuratate, inconjurata de familie. Vreau doar sa se termine, vreau doar sa uit. Am inceput, trebuie sa si termin.

Curajul adevarat nu e in fata unui inamic vazut. Curajul adevarat e in fata responsabilitatilor sau a sentimentelor. Trebuie sa ai curaj sa iti schimbi viata. Sa o iei in maini ca pe un aluat, sa ii dai tu forma… si sa speri. In privinta asta am impresia ca femeile sunt mai curajoase. Nu ca eu as fi acum. Recunosc, sunt imatura din acest punct de vedere. Dar in comparatie cu barbatii… Ce sunt plini de putere fizica, limitati de cea sufleteasca, de vointa. Caracter general din cate observ, exprimat mai mult sau mai putin. Crescut de educatie. Remediat de vointa (nu cumva sa imi sariti in cap).


Am scris. E aici. Se schimba ceva?
Sunt doar ganduri mascate.
Sunt de fapt un moft, daca nu va-ti dat seama, ma cam dau mare fara sa zic nimic exact.