De ce eu?

Mi-a pus si eu odata aceasta intrebare. De ce eu trebuia sa patesc asta? Cu ce am gresit eu ? Are o putere atat de sugestiva intrebarea prima oara cand iti apare in minte. Atunci cand te rogi sa te trezesti dintr-un vis urat. Simti ca te distruge, si te erodeaza incetul cu incetul, caci nici un raspuns nu e cel bun. De ce eu , Doamne? De ce eu?

Nimeni nu poate sa iti dea raspunsul. Lumea incearca sa te consoleze si te lasi dus de val... in cap ticaindu-ti din ce in ce mai incet intrebarea. Avem tendinta de a da vina pe altii. De a ne justifica, de a cauta o scapare... dar sa fie pedepsit cutare.... apoi ne inneguram si ne invinovatim dincolo de limite. Tot ce s-a intamplat rau a fost din vina noastra. Si acum suntem pedepsiti, si va fi si mai rau. Si nu vom uita niciodata, niciodata nu o sa mai simtim viata la fel. Lumea n-o sa ne mai priveasca niciodata cu alti ochi. Toata lumea stie, toata lumea te invinovateste .

Dar trece... trece chiar daca nu ai crezut. Incepi sa uiti, incepi sa te gandesti mai rar. Te surprinde cumde ceilalti au uitat deja... si nu mai vorbesc despre asta. Asa ca te lasi dus de starile de zi cu zi, de rutina... si uiti. Ajungi mai tarziu sa te gandesti « ce nu te ucide te face mai puternic » .

Exista totusi o alta latura a acestei intrebari. Una pe care o descoperi tarziu de tot. Cand viata te invata cum e lumea cu adevarat. Ti s-a dat o lectie importanta. Foarte greu de inghitit, dar care te face atat de sigura pe tie si de increzatoare incat o consideri un dar. Si astfel ajungi sa te intrebi naiv.... de ce eu ? Meritam ? Ce m-a facut pe mine atat de special incat sa devin aceasta persoana ? Cine a avut grija de mine sa ma invete, chiar daca eu nu am vrut ? Cum a ajuns sa fie atat de important, si de ce mi-am dat seama atat de tarziu ?

Adevarul e ca suferintele te fac intotdeauna sa iti deschizi ochii. Dupa ce trec lacrimile, si ti se limpezesc ochii. Nu ai niciodata un chef mai mare de viata. Nu vei sti niciodata mai bine sa apreciezi fiecare lucru si fiinta din jurul tau.

Citeam in “Shogun” de sentimentul de euforie pe care il cuprisese pe erou dupa ce fusese oprit dintr-o tentativa de sepukku. Presupun ca acea stare e limita superioara. Nu se potriveste prea bine in context, dar cine ar putea sa defineasca contextul?

Nu cred in viata predestinata, dar totusi cred ca fiecare lucru ce ni se intampla are un scop. Si oricat doare sau suferim pe seama lui, e totusi spre binele nostru. Sufletul nostru nu poate accepta asta din prima clipa, dar ajungem sa intelegem. Ajungem puternici, ajungem mai fericiti cu noi insine si cu viata noastra. Ne multumim cu mai putin, si astfel primim intotdeauna mai mult.

Asadar, oricat as ura replica asta in filme, oricat de des am auzit-o si mi s-a parut de o falsitate usturatoare, la sfarsitul zilei nu pot sa nu recunosc continutul ei fundamental. Trebuie sa ne asumam cu totii crucea, si “ totul va fi bine” in final.

...

Dupa ce am citit niste bloguri referitoare la Valentines Day, parerea barbatilor, incerc acum o varianta feminina. (ma iertati, dar nu am reusit)
De ce vor femeile sa se simta special de V-day? Din acelasi motiv pentru care orice altceva trebuie sa fie special. Petru ca Mass media promoveaza. Trebuie sa cheltuiesti sa arati ca iubesti. Trebuie sa cumperi inimioare de plus, sa mananci doar chestii in forma de inima s.a.m.d. Pentru o tipa ceva mai detasata ca mine, care a vazut o inima adevarata, inimioarele parca nu mai au acelasi farmec. Nu pot spune ca nu sunt o romantica, dar prefer dovezi adevarate de iubire, nu cumparate. Cum ar fi un zambet la momentul potrivit, o strangere de mana, o privire...adevarul e ca le observam usor. Si ne fac sa ne simtim bine.
Am vazut variate persoanaje, care mai de care mai innebunite de V-day. Colege care practic faceau colectie, si vanau baieti doar pentru a primi ceva cu aceasta ocazie. Is cam aceleasi fete pe care le vezi in cele mai stupide pozitii pe hi5, ca mai apoi sa ajunga impreuna cu baietii lor pe http://pitzipoanca.org/ sau http://cocalari.com/ . Dar hai sa fim realisti. Ei se baga in seama intre ei... noi putem doar sa radem. (recomand site-urile, remediu pentru plictiseala).
Fetele in general simt nevoia sa fie iubite, si atunci cand aceasta lipseste gasesc diferite moduri de a se manifesta. Scuza cea mai des folosita sunt zilele promovate, 14 feb, 1 si 8 martie. Cand se agata de iubitii lor si le dau ultimatul. Imi arati acu ca ma iubesti sau gasesc altu. (ma intorc din nou la pitzipoance, poate ar trebui sa fac articol separat). Dar mie sincer mi-ar parea rau sa astept o singura zi din an sa fiu iubita.
Din punctul meu de vedere, al unei fete cu capul pe umeri (zic eu), femeile adevarate nu au nevoie de Sarbatoarea Sf. Valentin, ele vor sti intotdeauna sa se faca iubite in fiecare zi.
Dar ma intorc la Pitzipoance caci vad ca ma obsedeaza ideea.
Definitie: gagica super tare, de bani gata care se da in poze teribilistice cu fundaluri penibile pentru a le pune pe hi5 sau alte site-uri de genu cu scopul de a atrage gagii.
Sunt pro arte vizuale. Cam tot ce tine de imagistica imi atrage interesul. Pozele sunt varianta cea mai accesibila, iar portretele sunt cu atat mai sublime cu cat mai greu de realizat. Aceste poze, sunt cosmarul meu.
Recunosc, multe fete practica acest sport. Recunosc, multe ajung sa fie penibile. Mi-am facut si eu poze care mai de care mai artistice, am practicat sesiuni foto cu prietenele. Dar din fericire nu am ajuns penibila, si nici nu intentionez. In ideea noastra, a fetelor. de a fi frumoase, incercam sa ne ascundem defectele. Mai ales ca “piata” e plina de variantele barbie-doll. Si din pacate aungem sa vindem falsuri.
Mi se pare cu atat mai trist cu cat cunosc astfel de personaje, si vad in ele potentialul de a ajunge ceva. Dar nu stiu tratamentul minune care sa ne scape de boala asta contagioasa. Societatea face o irezistibil de stralucitoare, iar oitele urmeaza fara a-si mai pune capusoru la contributie.
Citisem intr-o carte despre istoria frumusetii, prin cate au trecut femeile de-alungul anilor pentru acest ideal. M-a impresionat cat de controversat era considerat machiajul. Cat era de blamat pentru ca ascundea si falsifica frumusetea adevarata. Machiajul fiind doar unealta femeilor de strada. Sau cat de revoltatoare a fost pentru societate nu stiu ce actrita care a purtat pentru prima data pantaloni. Si a facut accesibil femeilor acest articol. Cat de stricta era in general tinuta vestimentara.
Am trecut de la justificarea femeilor de Sf. Valentin, la condamnarea lor in postura de pitzipoance. Se pare ca mi-am spus doar oful, nu stiu cum sa denumesc acest post. Astept sugestii...

Invat sa invat

Postare noua pe acest subiect, dupa 4 ani de studiu : Am invatat cum sa invat...

Cum sa inveti in sesiune sau in facultate se autoinvata. Din pacate nu avem un curs pentru asa ceva. In primul an ramanem inradacinati cu metodele din liceu. Din acest motiv, cred, am vazut o multime de colegi care au zis ca vor invata in sesiune. Si acum in sesiune ii vad negri de oboseala si suparare ca nu au invatat (unii oricum). Nu se mai poate aplica aceeasi metoda. Trebuie in primul rand ca totul sa fie logic, altfel sigur iti zboara din cap pana la examen. Trebuie sa fie constant, repetat chiar si dupa ce ai inteles. Sa ramana acolo unde trebuie. Trebuie sa invatam sa invatam.

La medicina avem o cantitate uriasa de invatat. Si nu stiu ce robot ar putea sa stea si sa invete doar in sesiune la absolut toate materiile. La 1-2 materii mai merge. La Stiintele Comportamentului nu cred ca a invatat cineva in timpul semestrului. De fapt ne si linistise conferentiarul de la prima ora. Precizase ca ne vor ajunge 2 zile inainte de examen. Dupa colegi ajunge si una. La aceasta materie nici eu nu am invatat in timpul anului. Nu avea nici un rost.

Dar acum scriu imediat dupa examenul de la anatomie. Si acesta a fost chiar cel mai greu. Nu prin dificultate, ci prin cantitatea uriasa de materie. Legat de aceasta: cele mai frecvente discutii printre medicinistii de anul I au fost plangerile fostilor colegi. Acestia relatau innebuniti ca trebuie sa termine o carte de 100-120 de pagini intr-o saptamana. Si nu gaseau timp. Pentru noi, daca nu parcurgem minim atat pe zi... inseamna a savura Clujul toamna.

Mi-am facut planul de invatat pe zile, astfel incat sa am mai mult timp pentru ceea ce nu parcusesem in timpul anului. Adica ultimele cursuri, care datorita altor examene sau vacantei nu avusem timp sa le parcurg. Timpul imi era limitat. Nu puteam sa ma lungesc prea mult cu ceea ce nu intelegeam pentru ca nu imi ramanea timp de alte subiecte la fel de importante. In ultimele zile citeam ore in sir doar ca sa citesc...sa imi amintesc notiunile,dar detaliile imi scapau. Citind in continuu, dupa un timp mintea iti devine foarte usor distrasa. Si te trezesti ca in ultimele 5 min citesti acelasi fragment. Ca poti citi propozitii, dar nu poti reproduce logic in cap. Practic, ca pe cat citesti, pe atat uiti ce ai citit. E atat de frustrant ca majoritatea dintre noi cedeaza in acest moment. Pun cartea jos si fac altceva. Daca tot nu pricepi, ce rost mai are sa citesti. In acest moment isi alege fiecare cate ceva sa ii motiveze sa inteleaga ce citesc: dupa ce termin articulatiile mananc ceva bun, sau intru putin pe mess, sau ies la o tigara (halal motivatie)... fiecare cu modul lor de relaxare.

Timpul limitat mi-a permis totusi sa nu las nici un subiect necitit. Si intr-un fel asta era important. Sa stiu din toate, esentialul. Cat timp am invatat la anatomie mi s-a parut intradevar ca nu mai am timp de absolut nimica. Dar nu timpul in sensul lui propriu. Caci nu am putut invata incontinuu. Timpul intr-un sens subiectiv sa fac altceva decat sa invat, cum ar fi sa ies in oras sau sa merg la cumparaturi, ar fi fost un timp irosit, pierdut cu iresponsabilitate. Ma simteam vinovata ori de cate ori pierdeam prea mult timp degeaba. Fiecare ora trebuia sa aiba ceva util in ea: acum invat, acum mananc, acum fac un dus, acum merg la biblioteca, acum imi fac un desen sa invat mai usor. E un factor psihologic. As fi putut foarte bine sa imi dozez timpul si pentru altceva. Si pe ziua aceea sa nu raman in urma cu materia. Dar nu puteam totusi sa scap de sentimentul de culpabilitate : ca e sesiune si in sesiune dormi, mananci si inveti.

Trebuie sa recunosc ca sesiunea e grea, si m-a convins cat de necesar e sa iti inveti in timpul semestrului. Atunci ai timp berchet sa citesti de cate ori vrei. Ai mereu ocazia sa intrebi ce nu ai inteles (la majoritatea materiilor oricum). Si cum se spune ca al doilea semestru e mai greu am toate motivele sa procedez intocmai.

Astept impresiile altor studenti, prima noastra sesiune.