sâmbătă, 14 februarie 2009

De ce eu?



Mi-a pus si eu odata aceasta intrebare. De ce eu trebuia sa patesc asta? Cu ce am gresit eu ? Are o putere atat de sugestiva intrebarea prima oara cand iti apare in minte. Atunci cand te rogi sa te trezesti dintr-un vis urat. Simti ca te distruge, si te erodeaza incetul cu incetul, caci nici un raspuns nu e cel bun. De ce eu , Doamne? De ce eu?

Nimeni nu poate sa iti dea raspunsul. Lumea incearca sa te consoleze si te lasi dus de val... in cap ticaindu-ti din ce in ce mai incet intrebarea. Avem tendinta de a da vina pe altii. De a ne justifica, de a cauta o scapare... dar sa fie pedepsit cutare.... apoi ne inneguram si ne invinovatim dincolo de limite. Tot ce s-a intamplat rau a fost din vina noastra. Si acum suntem pedepsiti, si va fi si mai rau. Si nu vom uita niciodata, niciodata nu o sa mai simtim viata la fel. Lumea n-o sa ne mai priveasca niciodata cu alti ochi. Toata lumea stie, toata lumea te invinovateste .

Dar trece... trece chiar daca nu ai crezut. Incepi sa uiti, incepi sa te gandesti mai rar. Te surprinde cumde ceilalti au uitat deja... si nu mai vorbesc despre asta. Asa ca te lasi dus de starile de zi cu zi, de rutina... si uiti. Ajungi mai tarziu sa te gandesti « ce nu te ucide te face mai puternic » .

Exista totusi o alta latura a acestei intrebari. Una pe care o descoperi tarziu de tot. Cand viata te invata cum e lumea cu adevarat. Ti s-a dat o lectie importanta. Foarte greu de inghitit, dar care te face atat de sigura pe tie si de increzatoare incat o consideri un dar. Si astfel ajungi sa te intrebi naiv.... de ce eu ? Meritam ? Ce m-a facut pe mine atat de special incat sa devin aceasta persoana ? Cine a avut grija de mine sa ma invete, chiar daca eu nu am vrut ? Cum a ajuns sa fie atat de important, si de ce mi-am dat seama atat de tarziu ?

Adevarul e ca suferintele te fac intotdeauna sa iti deschizi ochii. Dupa ce trec lacrimile, si ti se limpezesc ochii. Nu ai niciodata un chef mai mare de viata. Nu vei sti niciodata mai bine sa apreciezi fiecare lucru si fiinta din jurul tau.

Citeam in “Shogun” de sentimentul de euforie pe care il cuprisese pe erou dupa ce fusese oprit dintr-o tentativa de sepukku. Presupun ca acea stare e limita superioara. Nu se potriveste prea bine in context, dar cine ar putea sa defineasca contextul?

Nu cred in viata predestinata, dar totusi cred ca fiecare lucru ce ni se intampla are un scop. Si oricat doare sau suferim pe seama lui, e totusi spre binele nostru. Sufletul nostru nu poate accepta asta din prima clipa, dar ajungem sa intelegem. Ajungem puternici, ajungem mai fericiti cu noi insine si cu viata noastra. Ne multumim cu mai putin, si astfel primim intotdeauna mai mult.

Asadar, oricat as ura replica asta in filme, oricat de des am auzit-o si mi s-a parut de o falsitate usturatoare, la sfarsitul zilei nu pot sa nu recunosc continutul ei fundamental. Trebuie sa ne asumam cu totii crucea, si “ totul va fi bine” in final.

2 comentarii:

  1. Andra14.2.09

    E greu sa fi rational atunci adormi noaptea pe perna uda, dar stiind ca ce nu te omoara, te intareste, devine mult mai usor. Personal, cred si sustin cu tarie acest lucru si incerc sa iau tot ceea ce mi se intampla zi de zi, fie bun, rau sau dramatic ca fiind o experienta, o lectie. Invat de la cei din jurul meu si ma descopar pe mine. Tot raul spre bine...te pregateste pentru momentul in care cea mai mica greseala starneste furtuna. Si pana la urma, la final, cand tragi linie sa stii ca AI TRAIT!

    RăspundețiȘtergere
  2. Intr-un fel ...da tot raul e spre bine.. Parerea mea e ca persoanele care sunt ajutate din copilarie sa aiba o mare incredere in ele insele isi pun aceasta intrebare rar in viata. Si cu toate astea se deyvolta chiar mai bine decat cei care au invatat din "necazuri"
    Ce spui Teo?

    RăspundețiȘtergere