E timpul să devin melancolică. Poate pentru că vreau. Poate din cauza copacului din fața ferestrei care se cere observat. În puțina lumină furișată printre nori îmi pare trist și ud și obosit. Dar mai ales pentru că eu chiar termin facultatea. Eu chiar devin medic, și oricât de multe aș ști despre a fi medic, tot n-am cea mai vagă idee.
Și e urât afară și e frumos. Și eu nu am nici cel mai mic motiv să fiu tristă, dar ceva cere să fiu. Ceva în adâncul meu care se răzvrătește împotriva tuturor bucuriilor din ultimele luni, și care cere susținut să fie simțit. O tristețe orecare, dar să fie. Măcar un pic. Melancolie către trecut, dar și spre viitor. Frunze de toamnă obosite de parcă ploaia le-a secat, atârnă în jos și îmi cheamă tristețea.
Vine sfârșitul. Sau a venit deja?
Îmi place melancolia. Cum vine mereu din trecut e mereu confortabilă. Și-apoi îmi era dor de ea.
Voi fi studentă mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu