Pentru VOI

Pentru cei care imi citesc bloglul, am realizat si eu in sfarsit ca mai exista lume care da click la linkuri. Personal nu fac asta prea des. Chiar daca nu am luat la cunostiinta decat de doua persoane in plus, ajungand la numarul “magic” de 4, pentru mine reprezentati un public. Si simt
responsabilitatea.

Multumesc celor care mi-au spus ca imi citesc blogul. Si rog si pe viitorii cititori sa faca acelasi lucru. De asemenea rog la comentarii (se pare ca direct la blog is mai dificil de scris, eu una n-am reusit), dar macar pe mess. Am nevoie de comentarii constructive. Deocamdata posturile mele se aseamana prea mult ca un monolog cotidian. Cu toate ca acest fapt il face mai usor de citit, as vrea sa imi dezvolt putin latura literara. Si sa invat a scrie mai corect. Am gasit cu ajutorul vostru greseli de tiparire si altele. Singura nu le vad prea usor. Dar ma intereseaza mai ales comentariile referitoare la ideile exprimate, la cum sunt percepute ele. O parere obiectiva e importanta. Costel, stii ca ma refer la tine si te rog sa ma ajuti, dar poate nu esti singurul...

Prin intermediul acestui blog mi-am amintit cat de placut e sa iti exprimi gandurile in scris. Obisnuiam sa tin un jurnal intim. Dar de cand l-am cunoscut pe Adrian nu am mai simtit nevoia.
Blogurile par a fi un inlocuitor potrivit.

Dedicatie speciala

4 noiembrie 2010
Desi e tarziu sa precizez, tin acum sa specific ca aceasta postare nu mai e de actualitate. Ne-am despartit de vreo juma de an si niciodata nu vom mai fi impreuna (o sa am grija de asta). Dar atunci asta am simtit, si nu trebuie sa uit... asa ca n-am sa sterg postarea doar dintr-un discomfort psihic. A fost o parte importanta din viata mea si asta lasa multe urme.

Nu pot sa continui cu impresiile din facultate fara a dedica un post celei mai importate persoane din viata mea. Aproape odata cu inceputul facultatii am implinit un an de relatie cu Adrian. An in care s-au schimbat atat de multe pentru mine. Vorbeam intr-un post anterior de sentimentul de libertate. Ar trebui sa explic acuma ca nu pot vorbi de o libertate totala, deoarece nu este compatibila cu fericirea. Libertatea mea e legata de cea a lui Adrian. Caci fara el nu m-as simti de fapt libera. As fi constransa de faptul ca inca nu am gasit pe cineva cu care sa imi impart viata.
Cel putin asa ma simteam inainte, vroiam independenta de familie(plecarea de acasa), dar uram singuratatea totala. O fata singura cred ca m-ar intelege. Oricat de mult ar suna a cliseu, Adrian “ma completeaza”.
Nu vreau sa ne descriu relatia si sa para ceva de genu “fairytale”, am avut si avem atat clipe de extaz cat si momente de mahnire. Am incercat mult timp sa imi dau seama ce anume ne tine impreuna si ne leaga zi de zi din ce in ce mai mult.
Iubirea nu se defineste.
Sa fie oare sentimentul de bucurie pe care il am daca il vad zambind ? Chiar si atunci cand mie numai de asta “nu-mi arde”. Pot sa ma simt chiar rau, sa nu suport ghidusii si rasete prin jur. Momente cand mi se pare ca cel mai bine acum ar fi sa fiu singura, departe, intr-o padure. Si totusi el incepe sa ma imbuneze si rade sau se stramba pana ma face sa rad din toata inima. E cumva contagioasa veselia lui. Poate nu tot timpul, dar unele momente sunt magice. Sau din contra, cata satisfactie simt cand el e suparat si eu sunt cea care incerc sa ii fur un zambet.
Eu cam trisez...
Ma simt cu adevarat apopiata de Adrian cand vreau sa impartasesc ceva cu el. Nu trebuie ca el sa fie fizic langa mine atunci, e un fel de apropiere in spirit. E atunci cand observi mergand pe strada, sau intr-un moment oarecare ceva care pe celalalt l-ar impresiona, sau bucura . Si tu ai vrea sa fie atunci cumva langa tine sa se bucure de acel lucru. Mi se pare foarte dificil de explicat. Sa incerc sa dau un exemplu. M-am trezit intr-o dimineata oarecare, iar la radio era o melodie frumoasa de-a lui Toto Cutugno. Adrian e fan. Nu m-am putut abtine sa nu zambesc toata ziua. Poate pentru altii parea fara motiv (cred ca e unul din motivele aparitiei expresiei “nebun din dragost”, sau “nebun dupa cinva” ... te cred oamenii lipsit de discernamant daca zambesti fara motiv), dar pentru mine a fost suficient o melodie sa fiu fericita o zi. In momentul acela vroiam sa fie langa mine, si ma simteam de parca ar fi fost, de parca daca ar fi langa mine am fi fericiti impreuna. ... cam greu de redat...
O alta chestie, care uneori ma sperie, e asemanarea pe care o vad intre relatia nostra si cea a parintilor mei. Sau de faptul ca Adrian seamana din ce in ce mai mult cu tata. Deocamndata are doar aspectele bune dar nu as vrea sa ajunga la acelasi caracter. El se bucura cand ii zic, ca de un semn bun. Eu ma bucur, dar mi--e si putin frica... ca de predestinatie.
Am citit adesea descrieri mult mai complexe a relatiilor de dragoste. Imi amintesc mai ales impartirea motivelor care stau la baza lor:
• Prietenia (intelegerea deplina si comunicare intre parteneri)
• Pasiunea (sau mai bine zis atractia fizica, fluturasii din stomac)
• Vointa ( cand li se pune pata, si doar din rationament/mentalitate sunt impreuna)
Iar iubirea perfecta este combinatia ideala dintre toate trei. Habar n-am la ce cocktail am ajuns noi.Uneori nu il inteleg,dar putem vorbi practic despre orice.Fluturasi in stomac nu am asa de des, dar alti baieti imi par atat de fazi. Iar vointa... hmm avem o vointa impreuna sa ne ajunga pentru o viata(daca va dati seama unde bat).

Daca mai gasesc ceva interesant de adaugat, promit ca mai dedic un post iubirii. E mai presus de faculta, dar un blog doar pentru ea ma depaseste.
Aceasta post e o dedicatie speciala pentru Adrian, pe care il rog sa imi spuna daca ii place. Te iubesc pui.

Cadre didactice…

Se pare ca sunt cam la fel peste tot. Si e de inteles, caci oamenii pot fi si buni si rai si profesorii (sau mai nou cu titlul de conferentiar) sunt in primul rand oameni.

In faculta am dat peste variate specimene. In general imi plac mai mult decat mi-au placut cei din liceu. Avem o profesoara de anatomie, care le are mai putin cu predatul, insa le are mult cu stiutul. Mi-a placut mult cand ne-a explicat ca dorinta ei de a ne da examen oral nu e (cum poate altii ar face) pentru a ne intimida, si astfel sa ne incerce rezistenta la stres. Ci, pentru ca la o eventuala greseala sa ne poata corecta pe loc, iar noi sa nu ramanem cu notiunea invatata gresit in continuare. Doar, teoretic , toate aceste cunostiinte ne vor ajuta sa fim medici buni, adica sa avem resposabilitate!

Poate mai mult felul in care a zis-o mi-a placut. Caci parea exact genul de profesor pe care as vrea sa il am. Care nu vrea sa stiu toate chichitele si detaliile inutile, ci acela la care sa stii baza corect si clar, pe care sa poti ridica cantitatea uriasa de materie pe care urmeaza sa o acumulam in urmatorii ani.

Bineinteles ca avem si un contraexemplu. Draguta Dr. Conf. Dronca , profa de biochimie. Care cel mai tare ma enerveaza, caci seamana intrucatva cu cea din liceu. Care pare sa fie buna, intelegatoare, care nu cere multe ca “nu is absurda”, dar la care de asemenea nu intelegi nimica de la curs, la care toate zvonurile studentesti is spre rau (inca nu tind sa le confirm, inca! ), si la care am examen peste 3 zile. Si eu scriu bloguri in loc sa invat, misto nu? Cumva reusesc sa ma mentin flex? Cand tot semestru de examenul asta m-am temut... Sper sa nu regret.

Altii... hai sa vedem.... Asistentu de la anato; a fost f. naspa la inceput, ca ne era frica de el, ca ne tot asculta si ne punea intrebari capcana. Dar acum spre sfarsit s-a domolit. Partea mai naspa e ca nu preda propriu zis, explica si face niste scheme, pe care le tot completeaza pana ajung... o mazgaleala colorata. Dar, pentru mine cel putin, tot e de ajutor. Caci cu materia citita de inainte imi clarific pe parcurs vizualizarea structurilor. Caci unele chestii nu is asa de usor de imaginat in spatiu. Plus ca mai face si niste scheme, la care le retin principiul, si le refac acasa.

Cine ar mai fii.... profa de biofizica.. stai de fapt tot conferentiar... mnah ca tot nu m-am obisnuit. Ea e tare, caci stie sa explice. Si e genul (cum mai e si asistentu de la biochimie, Cipri) care te citeste pe fata ca tot n-ai inteles, si mai explica odata, alege alte exemple. Pana te vede zambind ca ai inteles si tu in sfarsit. In plus e si frumoasa, si ma gandeam ca majoritate din colege (sau poate si colegi) o plac ca e frumoasa si eleganta.

Dar cadrul didactic de care o sa imi fie cel mai dor e cel de la stiintele comportamentului. Profu era tare(in ultima vreme am ceva cu acest cuvant), tare pentru ca ne facea sa ne simtim medici. Ne povestea cazuri concrete din experienta lui, si cum trebuie noi sa ne comportam in diferite situatii. Cine ne mai pune in postura asta in primul an de medicina? Si am spus cadru didactic si pentru ca mi-a placut si de profa de la seminar, seamana la fire si vorba cu matusa-mea, Dorina. Era varianta feminina a profului, bineinteles mult mai stilata ;)) .

Ar mai fi profa de engleza. Care e o copie fidela a celor din liceu. Iar cel de la bioetica, la fel de filozof ca oricare. Au ceva astai cu raspusurile complet ambigue.
Nimic mai mult de adaugat.

Contactul cu mortii

Nu-mi dau seama daca sunt prea indiferenta cu ceea ce ma inconjoara, sau pur si simplu m-am adaptat atat de rapid incat nimica nu ma mai impresioneaza cu adevarat.
Ma gandeam la intrebarile Anei, daca nu mi-e frica sau macar scarba de cadavru.

Si presupunand ca asta era cel mai greu de inghitit lucru cand am decis sa ma indrept spre medicina, pare chiar crud sa zic ca nu m-a miscat deloc. Asteptarile mele erau mult mai... “umane”. Materialul nostru didactic, seamana foarte putin a trup in care a salasluit odata suflet de om. Si un alt exemplu de completa seninatate in a examina corpuri neinsufletite ar fi ca, recent, recuperand un curs intr-o alta aripa a cladirii de anatomie am dat peste exponate umane, conservate in borcane de formol. Se vedea liber asemanarea cu fiintele umane...ca sa zic asa, si totusi nu au fost indeajuns de socante pentru a le retine mai mult timp imaginea in minte.

Pot clar sa imi amintesc primul film de groaza pe care l-am vazut, mai bine spus prima imagine socanta de extraterestru pastrat suspendat intr-un cilindru transparent umplut cu cine stie ce. De ce oare atunci imaginea mult mai realistica a unui fetus conservat, care stiu ca odata a fost viata in el nu ma mai poate impresiona.

Ma asteptam sa fiu infricosata, dupa ce citisem cartea lui Valeriu Anania si pasajul in care era descrisa sala de disectie plina de cadavre, si fiecare student avand propriul cadavru de “ciopartit”... realitatea zilei de azi e mai putin sadica. Iar materialul nu seamana a om. Dupa spusele unui coleg de grupa, carnea are culoarea fripturii si asta pare a fi singura remarca cu tendinta morbida pe care am tinut-o minte.

Arata exact cum ar trebui sa arate. Obiect de studiu pur obiectiv. Sper doar sa fiu la fel de senina si anul viitor la craniu. Dar semnele ma fac pozitiva. Nu cred ca voi visa puscariasi morti, ci mai degraba lobi si scinzuri pe creier, si acei atat de enervanti nervi cranieni.

Inceputul studentiei

Primele impresii referitoare despre viata de studenta nu is cele legate de facultate. Ci de sentimentul de libertate. Am avut si foarte mult noroc, daca ii pot spune asa, caci dintr-o data nimica nu ma limita, si nu mai aveam nevoie de ajutorul nimanui.
Si cand imi amintesc ce frica imi era de mutatul de acasa, ca nu ma voi descurca... cu toate ca eram foarte nerabdatoare sa scap de acasa. Si mai ales de oraselul in care lumea ma cunostea, cu toate ca eu nu ii cunosc pe ei. Ma consolam cu gandul ca am un frate in Cluj si ca ma va ajuta. Dar spre surprinderea mea am avut si inca am prea putin nevoie de autorul lui. Aici a intervenit de fapt Adrian, de care ma atasasem atat de mult incat nu m-am simtit nici o clipa singura.

Din cauza asta nici nu prea am dat pe acasa de atunci, si poate ca i-am suparat cam tare pe ai mei. Dar aici era independenta. Mai marele norocul meu a fost ca am strans bani pe un cont propriu inca din liceu, si cu cat imi trimitea mama era mai mult decat de ajuns, asa incat si din punct de vedere financiar is independenta. Pot sa imi iau acum practic orice lucru (bineinteles ca exista o limita) si nu trebuie sa justific nimanui. Caci nu m-am atins de banii pastrati de mine. Am scapat de “foame”.

Primul sentiment a fost asadar de libertate. Al doilea e legat de mediul familiar de la lucrarile practice. Caci asa s-a nimerit programul si am inceput facultatea cu lp-urile. M-a entuziasmat foarte tare degajare cu care am intrat in vorba cu colegele, care in acel moment erau complet straine. Sper sa nu uit acea zi, m-am distrat atat de bine. Toate orele erau introductive si se terminau rapid, dupa care se discuta intens printre colegi. Chiar ma si iesit la un suc impreuna. Faza tare acum e ca tocmai acei colegi cu care am vorbit, acum vorbesc mai rar, caci sunt in alte grupesi ne intalnim mai rar.

Contrastul era mare fata de liceu. Aici parca toata lumea zambea, parca nimeni nu avea prejudecati si vroia pur si simplu sa ne intelegem. Fara “mini-bisericute” vorba sora-mii, grupulete de prieteni care nu vor sa stea cu altii. Acum dupa ce a trecut mai mult timp imi dau seama cate persoane am ajuns sa cunosc, caci totusi suntem o serie de aprox. 80 de persoane. Chiar daca nu ii stiu pe toti, sau pe nume pe majoritatea, exista acea libertate de comunicare, oricine ar fi langa tine in acel moment. Toti suntem in aceeasi oala.

Si grupa mea.... chiar stateam de vorba recent cu o colega ca am nimerit intr-o grupa chiar buna. Ne intelegem bine si suntem cu totii de treaba, glumeti, dar si studiosi (doar asa cu vreo 2 exceptii ;)) ). Si chiar daca cu firea mea nu prea m-am legat prea mult de nimeni, imi place sa stau de vorba oricand cu ei. Se vede ca sunt inteligenti, si se vede la toti ca vor sa fie medici buni, fiecare dupa puterile lui, si personal ador asta. Nu ma pot exprima exact asupra altor grupe, pot compara doar relativ cu cea a lui Adrian. Care nu mi s-a parut asa de “stralucitoare” ca a mea. Presupun ca sunt norocoasa si din aceasta perspectiva.

Cam atat cu primele impresii. Am cam detaliat, dar nu vroiam sa ratez chestiille bune. :-p

Intaiul pas intru memorarea facultatii

a trecut ceva timp de cand am inceput aceasta etapa din viata mea. dar cred ca e mai idreptatit sa scriu acum dupa ce am "rumegat" primele impresii. acum sunt in sesiune si nu stiu cat voi putea scrie. dar sper sa pot posta multumita, dupa 14 feb, despre prima mea sesiune .