duminică, 25 ianuarie 2009

Dedicatie speciala

4 noiembrie 2010
Desi e tarziu sa precizez, tin acum sa specific ca aceasta postare nu mai e de actualitate. Ne-am despartit de vreo juma de an si niciodata nu vom mai fi impreuna (o sa am grija de asta). Dar atunci asta am simtit, si nu trebuie sa uit... asa ca n-am sa sterg postarea doar dintr-un discomfort psihic. A fost o parte importanta din viata mea si asta lasa multe urme.





Nu pot sa continui cu impresiile din facultate fara a dedica un post celei mai importate persoane din viata mea. Aproape odata cu inceputul facultatii am implinit un an de relatie cu Adrian. An in care s-au schimbat atat de multe pentru mine. Vorbeam intr-un post anterior de sentimentul de libertate. Ar trebui sa explic acuma ca nu pot vorbi de o libertate totala, deoarece nu este compatibila cu fericirea. Libertatea mea e legata de cea a lui Adrian. Caci fara el nu m-as simti de fapt libera. As fi constransa de faptul ca inca nu am gasit pe cineva cu care sa imi impart viata.
Cel putin asa ma simteam inainte, vroiam independenta de familie(plecarea de acasa), dar uram singuratatea totala. O fata singura cred ca m-ar intelege. Oricat de mult ar suna a cliseu, Adrian “ma completeaza”.
Nu vreau sa ne descriu relatia si sa para ceva de genu “fairytale”, am avut si avem atat clipe de extaz cat si momente de mahnire. Am incercat mult timp sa imi dau seama ce anume ne tine impreuna si ne leaga zi de zi din ce in ce mai mult.
Iubirea nu se defineste.
Sa fie oare sentimentul de bucurie pe care il am daca il vad zambind ? Chiar si atunci cand mie numai de asta “nu-mi arde”. Pot sa ma simt chiar rau, sa nu suport ghidusii si rasete prin jur. Momente cand mi se pare ca cel mai bine acum ar fi sa fiu singura, departe, intr-o padure. Si totusi el incepe sa ma imbuneze si rade sau se stramba pana ma face sa rad din toata inima. E cumva contagioasa veselia lui. Poate nu tot timpul, dar unele momente sunt magice. Sau din contra, cata satisfactie simt cand el e suparat si eu sunt cea care incerc sa ii fur un zambet.
Eu cam trisez...
Ma simt cu adevarat apopiata de Adrian cand vreau sa impartasesc ceva cu el. Nu trebuie ca el sa fie fizic langa mine atunci, e un fel de apropiere in spirit. E atunci cand observi mergand pe strada, sau intr-un moment oarecare ceva care pe celalalt l-ar impresiona, sau bucura . Si tu ai vrea sa fie atunci cumva langa tine sa se bucure de acel lucru. Mi se pare foarte dificil de explicat. Sa incerc sa dau un exemplu. M-am trezit intr-o dimineata oarecare, iar la radio era o melodie frumoasa de-a lui Toto Cutugno. Adrian e fan. Nu m-am putut abtine sa nu zambesc toata ziua. Poate pentru altii parea fara motiv (cred ca e unul din motivele aparitiei expresiei “nebun din dragost”, sau “nebun dupa cinva” ... te cred oamenii lipsit de discernamant daca zambesti fara motiv), dar pentru mine a fost suficient o melodie sa fiu fericita o zi. In momentul acela vroiam sa fie langa mine, si ma simteam de parca ar fi fost, de parca daca ar fi langa mine am fi fericiti impreuna. ... cam greu de redat...
O alta chestie, care uneori ma sperie, e asemanarea pe care o vad intre relatia nostra si cea a parintilor mei. Sau de faptul ca Adrian seamana din ce in ce mai mult cu tata. Deocamndata are doar aspectele bune dar nu as vrea sa ajunga la acelasi caracter. El se bucura cand ii zic, ca de un semn bun. Eu ma bucur, dar mi--e si putin frica... ca de predestinatie.
Am citit adesea descrieri mult mai complexe a relatiilor de dragoste. Imi amintesc mai ales impartirea motivelor care stau la baza lor:
• Prietenia (intelegerea deplina si comunicare intre parteneri)
• Pasiunea (sau mai bine zis atractia fizica, fluturasii din stomac)
• Vointa ( cand li se pune pata, si doar din rationament/mentalitate sunt impreuna)
Iar iubirea perfecta este combinatia ideala dintre toate trei. Habar n-am la ce cocktail am ajuns noi.Uneori nu il inteleg,dar putem vorbi practic despre orice.Fluturasi in stomac nu am asa de des, dar alti baieti imi par atat de fazi. Iar vointa... hmm avem o vointa impreuna sa ne ajunga pentru o viata(daca va dati seama unde bat).

Daca mai gasesc ceva interesant de adaugat, promit ca mai dedic un post iubirii. E mai presus de faculta, dar un blog doar pentru ea ma depaseste.
Aceasta post e o dedicatie speciala pentru Adrian, pe care il rog sa imi spuna daca ii place. Te iubesc pui.

Un comentariu:

  1. Te-ai gandit vreodatata la egoismul de cuplu? ai idee ce vreau sa spun?

    RăspundețiȘtergere