Nu-mi dau seama daca sunt prea indiferenta cu ceea ce ma inconjoara, sau pur si simplu m-am adaptat atat de rapid incat nimica nu ma mai impresioneaza cu adevarat.
Ma gandeam la intrebarile Anei, daca nu mi-e frica sau macar scarba de cadavru.
Si presupunand ca asta era cel mai greu de inghitit lucru cand am decis sa ma indrept spre medicina, pare chiar crud sa zic ca nu m-a miscat deloc. Asteptarile mele erau mult mai... “umane”. Materialul nostru didactic, seamana foarte putin a trup in care a salasluit odata suflet de om. Si un alt exemplu de completa seninatate in a examina corpuri neinsufletite ar fi ca, recent, recuperand un curs intr-o alta aripa a cladirii de anatomie am dat peste exponate umane, conservate in borcane de formol. Se vedea liber asemanarea cu fiintele umane...ca sa zic asa, si totusi nu au fost indeajuns de socante pentru a le retine mai mult timp imaginea in minte.
Pot clar sa imi amintesc primul film de groaza pe care l-am vazut, mai bine spus prima imagine socanta de extraterestru pastrat suspendat intr-un cilindru transparent umplut cu cine stie ce. De ce oare atunci imaginea mult mai realistica a unui fetus conservat, care stiu ca odata a fost viata in el nu ma mai poate impresiona.
Ma asteptam sa fiu infricosata, dupa ce citisem cartea lui Valeriu Anania si pasajul in care era descrisa sala de disectie plina de cadavre, si fiecare student avand propriul cadavru de “ciopartit”... realitatea zilei de azi e mai putin sadica. Iar materialul nu seamana a om. Dupa spusele unui coleg de grupa, carnea are culoarea fripturii si asta pare a fi singura remarca cu tendinta morbida pe care am tinut-o minte.
Arata exact cum ar trebui sa arate. Obiect de studiu pur obiectiv. Sper doar sa fiu la fel de senina si anul viitor la craniu. Dar semnele ma fac pozitiva. Nu cred ca voi visa puscariasi morti, ci mai degraba lobi si scinzuri pe creier, si acei atat de enervanti nervi cranieni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu