Arta vizuala

Unul din comenturile de la video-ul pe care vreau sa il impartasesc tine locul de introducere: "11 minutes of my life....not wasted. Finally something on youtube worth watching :] "

4 artists painting on one canvas

Am ajuns la acest artist prin dorinta mea recenta de a invata sa desenez figuri umane si in special portrete.Dorinta la care am ajuns prin obsedarea mea cu jocul/identitatea virtuala de pe gaiaonline.com. Care la randul ei porneste de la desenele japoneze - manga.
[["am ajuns .....am ajuns... a ajuns.. si eu am ajuns pe gaiaonline din cea mai pura intamplare, si uite ca am implinit deja 2 ani de cand mai mult sau mai putin pierd timpul cu el]]
Am vazut pe site-ul asta o alta forma de arta. Ce nu corespundea cu perceptia mea... unde ochii sunt adevaratele ferestre ale sufletului si restul fiintei umane (exceptie fiind parul :-P ) se poate stiliza la maxim. Gura si nasul is doar linii frante...
Ma atras in primul rand simplificarea, ar fi fost mai usor de realizat. As putea desena frumos, dar fara sa-mi fie prea greu.
[[tot lenesa am ramas]]De fapt nu e nici pe departe usor.Ca sa ajungi sa desenezi bine, trebuie sa inveti sa desenezi portrete...
Am cateva desene promitatoare. Poate imi fac curaj mai tarziu sa le si uploadez ...

Oricum autorul unei serii super de "how to draw portraits" e si autorul acestui videoclip... si a altora uimitoare prin tehnici .
Personal m-a incantat nivelul de intelegere intre artisti, combinarea punctelor de vedere si a tehnicii. E tare...
Dar nici nu merita descris, trebuie vizualizat.

imi zboara degetele

Gfahfdsgkafdslkaoladgjfkdgj
Nu stiu nu vreau sa scriu
Am acea caldura…... inabusitoare inauntru meu. Imi simt obrajii aburinzi…. Si umerii grei.
Ce sa fac. Ce fac acum? Visez? Dansez?
Totul va fi bine acum? Dispare mintea goala, se intoarce plina, dar spre ce?
Nu, nu exista concentrare acum. A trecut, iti vine sa crezi?

Urmatoarea

Ma apuc sa scriu .Ca daca incep, termin. Nu sunt constanta. Stiam ca daca nu o sa renunt la blog, il voi uita.Voi crea scuze. Dar daca incepi, trebuie sa si termini.
Cred ca motivul adevarat era ca: daca scriam despre cum sunt, sau ce fac… trebuia sa scriu si despre temerile prin care trec acum.

Intimitatea inseamna totul, inseamna tacere. Sa renunt singura la propria intimitate, sa fac acest blog un jurnal adevarat online, nu sta in firea mea. Sa il fac din superficialitate. Doar de moft, sa tin niste amintiri, sa invat sa scriu… mai are valoare? Incerc:

Crestem cu niste idei preconcepute. Un eveniment iti dicteaza restul vietii. Se schimba perspectiva, se schimba lumea. Lumea mea se schimba in zile banale. O data dintr-o privire! Alta data din cuvinte fara simbol.
In mine s-a schimbat cursul. Exact ca un rau ce-si schimba matca, odata aleasa calea cea noua, cine il mai opreste?

Nu pot spune ca am cedat fara lupta. De ce sa se schimbe totul? Sunt tanara. Orizontul e altul, oricat visez , el e incapatanat si subtil. Ma lasa in gandurile mele si isi vede de treaba: Tot la mine vei ajunge.

Alta data m-a izbit violent. A vrut sa rupa. A schimbat in bine, a dat putere mai multa (la ce folos?). Stia el ce stia. Sa ma las in voia lui?

Vreau sa imi schim singura cursul, sa il indept spre visul meu nou. Va fi tot o zi banala, una care isi pierde insemnatatea dupa ce va trece. Care acum o astept cu frica. Care imi da un sentiment greu de singuratate, inconjurata de familie. Vreau doar sa se termine, vreau doar sa uit. Am inceput, trebuie sa si termin.

Curajul adevarat nu e in fata unui inamic vazut. Curajul adevarat e in fata responsabilitatilor sau a sentimentelor. Trebuie sa ai curaj sa iti schimbi viata. Sa o iei in maini ca pe un aluat, sa ii dai tu forma… si sa speri. In privinta asta am impresia ca femeile sunt mai curajoase. Nu ca eu as fi acum. Recunosc, sunt imatura din acest punct de vedere. Dar in comparatie cu barbatii… Ce sunt plini de putere fizica, limitati de cea sufleteasca, de vointa. Caracter general din cate observ, exprimat mai mult sau mai putin. Crescut de educatie. Remediat de vointa (nu cumva sa imi sariti in cap).


Am scris. E aici. Se schimba ceva?
Sunt doar ganduri mascate.
Sunt de fapt un moft, daca nu va-ti dat seama, ma cam dau mare fara sa zic nimic exact.

De ce eu?

Mi-a pus si eu odata aceasta intrebare. De ce eu trebuia sa patesc asta? Cu ce am gresit eu ? Are o putere atat de sugestiva intrebarea prima oara cand iti apare in minte. Atunci cand te rogi sa te trezesti dintr-un vis urat. Simti ca te distruge, si te erodeaza incetul cu incetul, caci nici un raspuns nu e cel bun. De ce eu , Doamne? De ce eu?

Nimeni nu poate sa iti dea raspunsul. Lumea incearca sa te consoleze si te lasi dus de val... in cap ticaindu-ti din ce in ce mai incet intrebarea. Avem tendinta de a da vina pe altii. De a ne justifica, de a cauta o scapare... dar sa fie pedepsit cutare.... apoi ne inneguram si ne invinovatim dincolo de limite. Tot ce s-a intamplat rau a fost din vina noastra. Si acum suntem pedepsiti, si va fi si mai rau. Si nu vom uita niciodata, niciodata nu o sa mai simtim viata la fel. Lumea n-o sa ne mai priveasca niciodata cu alti ochi. Toata lumea stie, toata lumea te invinovateste .

Dar trece... trece chiar daca nu ai crezut. Incepi sa uiti, incepi sa te gandesti mai rar. Te surprinde cumde ceilalti au uitat deja... si nu mai vorbesc despre asta. Asa ca te lasi dus de starile de zi cu zi, de rutina... si uiti. Ajungi mai tarziu sa te gandesti « ce nu te ucide te face mai puternic » .

Exista totusi o alta latura a acestei intrebari. Una pe care o descoperi tarziu de tot. Cand viata te invata cum e lumea cu adevarat. Ti s-a dat o lectie importanta. Foarte greu de inghitit, dar care te face atat de sigura pe tie si de increzatoare incat o consideri un dar. Si astfel ajungi sa te intrebi naiv.... de ce eu ? Meritam ? Ce m-a facut pe mine atat de special incat sa devin aceasta persoana ? Cine a avut grija de mine sa ma invete, chiar daca eu nu am vrut ? Cum a ajuns sa fie atat de important, si de ce mi-am dat seama atat de tarziu ?

Adevarul e ca suferintele te fac intotdeauna sa iti deschizi ochii. Dupa ce trec lacrimile, si ti se limpezesc ochii. Nu ai niciodata un chef mai mare de viata. Nu vei sti niciodata mai bine sa apreciezi fiecare lucru si fiinta din jurul tau.

Citeam in “Shogun” de sentimentul de euforie pe care il cuprisese pe erou dupa ce fusese oprit dintr-o tentativa de sepukku. Presupun ca acea stare e limita superioara. Nu se potriveste prea bine in context, dar cine ar putea sa defineasca contextul?

Nu cred in viata predestinata, dar totusi cred ca fiecare lucru ce ni se intampla are un scop. Si oricat doare sau suferim pe seama lui, e totusi spre binele nostru. Sufletul nostru nu poate accepta asta din prima clipa, dar ajungem sa intelegem. Ajungem puternici, ajungem mai fericiti cu noi insine si cu viata noastra. Ne multumim cu mai putin, si astfel primim intotdeauna mai mult.

Asadar, oricat as ura replica asta in filme, oricat de des am auzit-o si mi s-a parut de o falsitate usturatoare, la sfarsitul zilei nu pot sa nu recunosc continutul ei fundamental. Trebuie sa ne asumam cu totii crucea, si “ totul va fi bine” in final.

...

Dupa ce am citit niste bloguri referitoare la Valentines Day, parerea barbatilor, incerc acum o varianta feminina. (ma iertati, dar nu am reusit)
De ce vor femeile sa se simta special de V-day? Din acelasi motiv pentru care orice altceva trebuie sa fie special. Petru ca Mass media promoveaza. Trebuie sa cheltuiesti sa arati ca iubesti. Trebuie sa cumperi inimioare de plus, sa mananci doar chestii in forma de inima s.a.m.d. Pentru o tipa ceva mai detasata ca mine, care a vazut o inima adevarata, inimioarele parca nu mai au acelasi farmec. Nu pot spune ca nu sunt o romantica, dar prefer dovezi adevarate de iubire, nu cumparate. Cum ar fi un zambet la momentul potrivit, o strangere de mana, o privire...adevarul e ca le observam usor. Si ne fac sa ne simtim bine.
Am vazut variate persoanaje, care mai de care mai innebunite de V-day. Colege care practic faceau colectie, si vanau baieti doar pentru a primi ceva cu aceasta ocazie. Is cam aceleasi fete pe care le vezi in cele mai stupide pozitii pe hi5, ca mai apoi sa ajunga impreuna cu baietii lor pe http://pitzipoanca.org/ sau http://cocalari.com/ . Dar hai sa fim realisti. Ei se baga in seama intre ei... noi putem doar sa radem. (recomand site-urile, remediu pentru plictiseala).
Fetele in general simt nevoia sa fie iubite, si atunci cand aceasta lipseste gasesc diferite moduri de a se manifesta. Scuza cea mai des folosita sunt zilele promovate, 14 feb, 1 si 8 martie. Cand se agata de iubitii lor si le dau ultimatul. Imi arati acu ca ma iubesti sau gasesc altu. (ma intorc din nou la pitzipoance, poate ar trebui sa fac articol separat). Dar mie sincer mi-ar parea rau sa astept o singura zi din an sa fiu iubita.
Din punctul meu de vedere, al unei fete cu capul pe umeri (zic eu), femeile adevarate nu au nevoie de Sarbatoarea Sf. Valentin, ele vor sti intotdeauna sa se faca iubite in fiecare zi.
Dar ma intorc la Pitzipoance caci vad ca ma obsedeaza ideea.
Definitie: gagica super tare, de bani gata care se da in poze teribilistice cu fundaluri penibile pentru a le pune pe hi5 sau alte site-uri de genu cu scopul de a atrage gagii.
Sunt pro arte vizuale. Cam tot ce tine de imagistica imi atrage interesul. Pozele sunt varianta cea mai accesibila, iar portretele sunt cu atat mai sublime cu cat mai greu de realizat. Aceste poze, sunt cosmarul meu.
Recunosc, multe fete practica acest sport. Recunosc, multe ajung sa fie penibile. Mi-am facut si eu poze care mai de care mai artistice, am practicat sesiuni foto cu prietenele. Dar din fericire nu am ajuns penibila, si nici nu intentionez. In ideea noastra, a fetelor. de a fi frumoase, incercam sa ne ascundem defectele. Mai ales ca “piata” e plina de variantele barbie-doll. Si din pacate aungem sa vindem falsuri.
Mi se pare cu atat mai trist cu cat cunosc astfel de personaje, si vad in ele potentialul de a ajunge ceva. Dar nu stiu tratamentul minune care sa ne scape de boala asta contagioasa. Societatea face o irezistibil de stralucitoare, iar oitele urmeaza fara a-si mai pune capusoru la contributie.
Citisem intr-o carte despre istoria frumusetii, prin cate au trecut femeile de-alungul anilor pentru acest ideal. M-a impresionat cat de controversat era considerat machiajul. Cat era de blamat pentru ca ascundea si falsifica frumusetea adevarata. Machiajul fiind doar unealta femeilor de strada. Sau cat de revoltatoare a fost pentru societate nu stiu ce actrita care a purtat pentru prima data pantaloni. Si a facut accesibil femeilor acest articol. Cat de stricta era in general tinuta vestimentara.
Am trecut de la justificarea femeilor de Sf. Valentin, la condamnarea lor in postura de pitzipoance. Se pare ca mi-am spus doar oful, nu stiu cum sa denumesc acest post. Astept sugestii...

Invat sa invat

Postare noua pe acest subiect, dupa 4 ani de studiu : Am invatat cum sa invat...

Cum sa inveti in sesiune sau in facultate se autoinvata. Din pacate nu avem un curs pentru asa ceva. In primul an ramanem inradacinati cu metodele din liceu. Din acest motiv, cred, am vazut o multime de colegi care au zis ca vor invata in sesiune. Si acum in sesiune ii vad negri de oboseala si suparare ca nu au invatat (unii oricum). Nu se mai poate aplica aceeasi metoda. Trebuie in primul rand ca totul sa fie logic, altfel sigur iti zboara din cap pana la examen. Trebuie sa fie constant, repetat chiar si dupa ce ai inteles. Sa ramana acolo unde trebuie. Trebuie sa invatam sa invatam.

La medicina avem o cantitate uriasa de invatat. Si nu stiu ce robot ar putea sa stea si sa invete doar in sesiune la absolut toate materiile. La 1-2 materii mai merge. La Stiintele Comportamentului nu cred ca a invatat cineva in timpul semestrului. De fapt ne si linistise conferentiarul de la prima ora. Precizase ca ne vor ajunge 2 zile inainte de examen. Dupa colegi ajunge si una. La aceasta materie nici eu nu am invatat in timpul anului. Nu avea nici un rost.

Dar acum scriu imediat dupa examenul de la anatomie. Si acesta a fost chiar cel mai greu. Nu prin dificultate, ci prin cantitatea uriasa de materie. Legat de aceasta: cele mai frecvente discutii printre medicinistii de anul I au fost plangerile fostilor colegi. Acestia relatau innebuniti ca trebuie sa termine o carte de 100-120 de pagini intr-o saptamana. Si nu gaseau timp. Pentru noi, daca nu parcurgem minim atat pe zi... inseamna a savura Clujul toamna.

Mi-am facut planul de invatat pe zile, astfel incat sa am mai mult timp pentru ceea ce nu parcusesem in timpul anului. Adica ultimele cursuri, care datorita altor examene sau vacantei nu avusem timp sa le parcurg. Timpul imi era limitat. Nu puteam sa ma lungesc prea mult cu ceea ce nu intelegeam pentru ca nu imi ramanea timp de alte subiecte la fel de importante. In ultimele zile citeam ore in sir doar ca sa citesc...sa imi amintesc notiunile,dar detaliile imi scapau. Citind in continuu, dupa un timp mintea iti devine foarte usor distrasa. Si te trezesti ca in ultimele 5 min citesti acelasi fragment. Ca poti citi propozitii, dar nu poti reproduce logic in cap. Practic, ca pe cat citesti, pe atat uiti ce ai citit. E atat de frustrant ca majoritatea dintre noi cedeaza in acest moment. Pun cartea jos si fac altceva. Daca tot nu pricepi, ce rost mai are sa citesti. In acest moment isi alege fiecare cate ceva sa ii motiveze sa inteleaga ce citesc: dupa ce termin articulatiile mananc ceva bun, sau intru putin pe mess, sau ies la o tigara (halal motivatie)... fiecare cu modul lor de relaxare.

Timpul limitat mi-a permis totusi sa nu las nici un subiect necitit. Si intr-un fel asta era important. Sa stiu din toate, esentialul. Cat timp am invatat la anatomie mi s-a parut intradevar ca nu mai am timp de absolut nimica. Dar nu timpul in sensul lui propriu. Caci nu am putut invata incontinuu. Timpul intr-un sens subiectiv sa fac altceva decat sa invat, cum ar fi sa ies in oras sau sa merg la cumparaturi, ar fi fost un timp irosit, pierdut cu iresponsabilitate. Ma simteam vinovata ori de cate ori pierdeam prea mult timp degeaba. Fiecare ora trebuia sa aiba ceva util in ea: acum invat, acum mananc, acum fac un dus, acum merg la biblioteca, acum imi fac un desen sa invat mai usor. E un factor psihologic. As fi putut foarte bine sa imi dozez timpul si pentru altceva. Si pe ziua aceea sa nu raman in urma cu materia. Dar nu puteam totusi sa scap de sentimentul de culpabilitate : ca e sesiune si in sesiune dormi, mananci si inveti.

Trebuie sa recunosc ca sesiunea e grea, si m-a convins cat de necesar e sa iti inveti in timpul semestrului. Atunci ai timp berchet sa citesti de cate ori vrei. Ai mereu ocazia sa intrebi ce nu ai inteles (la majoritatea materiilor oricum). Si cum se spune ca al doilea semestru e mai greu am toate motivele sa procedez intocmai.

Astept impresiile altor studenti, prima noastra sesiune.

Pentru VOI

Pentru cei care imi citesc bloglul, am realizat si eu in sfarsit ca mai exista lume care da click la linkuri. Personal nu fac asta prea des. Chiar daca nu am luat la cunostiinta decat de doua persoane in plus, ajungand la numarul “magic” de 4, pentru mine reprezentati un public. Si simt
responsabilitatea.

Multumesc celor care mi-au spus ca imi citesc blogul. Si rog si pe viitorii cititori sa faca acelasi lucru. De asemenea rog la comentarii (se pare ca direct la blog is mai dificil de scris, eu una n-am reusit), dar macar pe mess. Am nevoie de comentarii constructive. Deocamdata posturile mele se aseamana prea mult ca un monolog cotidian. Cu toate ca acest fapt il face mai usor de citit, as vrea sa imi dezvolt putin latura literara. Si sa invat a scrie mai corect. Am gasit cu ajutorul vostru greseli de tiparire si altele. Singura nu le vad prea usor. Dar ma intereseaza mai ales comentariile referitoare la ideile exprimate, la cum sunt percepute ele. O parere obiectiva e importanta. Costel, stii ca ma refer la tine si te rog sa ma ajuti, dar poate nu esti singurul...

Prin intermediul acestui blog mi-am amintit cat de placut e sa iti exprimi gandurile in scris. Obisnuiam sa tin un jurnal intim. Dar de cand l-am cunoscut pe Adrian nu am mai simtit nevoia.
Blogurile par a fi un inlocuitor potrivit.

Dedicatie speciala

4 noiembrie 2010
Desi e tarziu sa precizez, tin acum sa specific ca aceasta postare nu mai e de actualitate. Ne-am despartit de vreo juma de an si niciodata nu vom mai fi impreuna (o sa am grija de asta). Dar atunci asta am simtit, si nu trebuie sa uit... asa ca n-am sa sterg postarea doar dintr-un discomfort psihic. A fost o parte importanta din viata mea si asta lasa multe urme.

Nu pot sa continui cu impresiile din facultate fara a dedica un post celei mai importate persoane din viata mea. Aproape odata cu inceputul facultatii am implinit un an de relatie cu Adrian. An in care s-au schimbat atat de multe pentru mine. Vorbeam intr-un post anterior de sentimentul de libertate. Ar trebui sa explic acuma ca nu pot vorbi de o libertate totala, deoarece nu este compatibila cu fericirea. Libertatea mea e legata de cea a lui Adrian. Caci fara el nu m-as simti de fapt libera. As fi constransa de faptul ca inca nu am gasit pe cineva cu care sa imi impart viata.
Cel putin asa ma simteam inainte, vroiam independenta de familie(plecarea de acasa), dar uram singuratatea totala. O fata singura cred ca m-ar intelege. Oricat de mult ar suna a cliseu, Adrian “ma completeaza”.
Nu vreau sa ne descriu relatia si sa para ceva de genu “fairytale”, am avut si avem atat clipe de extaz cat si momente de mahnire. Am incercat mult timp sa imi dau seama ce anume ne tine impreuna si ne leaga zi de zi din ce in ce mai mult.
Iubirea nu se defineste.
Sa fie oare sentimentul de bucurie pe care il am daca il vad zambind ? Chiar si atunci cand mie numai de asta “nu-mi arde”. Pot sa ma simt chiar rau, sa nu suport ghidusii si rasete prin jur. Momente cand mi se pare ca cel mai bine acum ar fi sa fiu singura, departe, intr-o padure. Si totusi el incepe sa ma imbuneze si rade sau se stramba pana ma face sa rad din toata inima. E cumva contagioasa veselia lui. Poate nu tot timpul, dar unele momente sunt magice. Sau din contra, cata satisfactie simt cand el e suparat si eu sunt cea care incerc sa ii fur un zambet.
Eu cam trisez...
Ma simt cu adevarat apopiata de Adrian cand vreau sa impartasesc ceva cu el. Nu trebuie ca el sa fie fizic langa mine atunci, e un fel de apropiere in spirit. E atunci cand observi mergand pe strada, sau intr-un moment oarecare ceva care pe celalalt l-ar impresiona, sau bucura . Si tu ai vrea sa fie atunci cumva langa tine sa se bucure de acel lucru. Mi se pare foarte dificil de explicat. Sa incerc sa dau un exemplu. M-am trezit intr-o dimineata oarecare, iar la radio era o melodie frumoasa de-a lui Toto Cutugno. Adrian e fan. Nu m-am putut abtine sa nu zambesc toata ziua. Poate pentru altii parea fara motiv (cred ca e unul din motivele aparitiei expresiei “nebun din dragost”, sau “nebun dupa cinva” ... te cred oamenii lipsit de discernamant daca zambesti fara motiv), dar pentru mine a fost suficient o melodie sa fiu fericita o zi. In momentul acela vroiam sa fie langa mine, si ma simteam de parca ar fi fost, de parca daca ar fi langa mine am fi fericiti impreuna. ... cam greu de redat...
O alta chestie, care uneori ma sperie, e asemanarea pe care o vad intre relatia nostra si cea a parintilor mei. Sau de faptul ca Adrian seamana din ce in ce mai mult cu tata. Deocamndata are doar aspectele bune dar nu as vrea sa ajunga la acelasi caracter. El se bucura cand ii zic, ca de un semn bun. Eu ma bucur, dar mi--e si putin frica... ca de predestinatie.
Am citit adesea descrieri mult mai complexe a relatiilor de dragoste. Imi amintesc mai ales impartirea motivelor care stau la baza lor:
• Prietenia (intelegerea deplina si comunicare intre parteneri)
• Pasiunea (sau mai bine zis atractia fizica, fluturasii din stomac)
• Vointa ( cand li se pune pata, si doar din rationament/mentalitate sunt impreuna)
Iar iubirea perfecta este combinatia ideala dintre toate trei. Habar n-am la ce cocktail am ajuns noi.Uneori nu il inteleg,dar putem vorbi practic despre orice.Fluturasi in stomac nu am asa de des, dar alti baieti imi par atat de fazi. Iar vointa... hmm avem o vointa impreuna sa ne ajunga pentru o viata(daca va dati seama unde bat).

Daca mai gasesc ceva interesant de adaugat, promit ca mai dedic un post iubirii. E mai presus de faculta, dar un blog doar pentru ea ma depaseste.
Aceasta post e o dedicatie speciala pentru Adrian, pe care il rog sa imi spuna daca ii place. Te iubesc pui.

Cadre didactice…

Se pare ca sunt cam la fel peste tot. Si e de inteles, caci oamenii pot fi si buni si rai si profesorii (sau mai nou cu titlul de conferentiar) sunt in primul rand oameni.

In faculta am dat peste variate specimene. In general imi plac mai mult decat mi-au placut cei din liceu. Avem o profesoara de anatomie, care le are mai putin cu predatul, insa le are mult cu stiutul. Mi-a placut mult cand ne-a explicat ca dorinta ei de a ne da examen oral nu e (cum poate altii ar face) pentru a ne intimida, si astfel sa ne incerce rezistenta la stres. Ci, pentru ca la o eventuala greseala sa ne poata corecta pe loc, iar noi sa nu ramanem cu notiunea invatata gresit in continuare. Doar, teoretic , toate aceste cunostiinte ne vor ajuta sa fim medici buni, adica sa avem resposabilitate!

Poate mai mult felul in care a zis-o mi-a placut. Caci parea exact genul de profesor pe care as vrea sa il am. Care nu vrea sa stiu toate chichitele si detaliile inutile, ci acela la care sa stii baza corect si clar, pe care sa poti ridica cantitatea uriasa de materie pe care urmeaza sa o acumulam in urmatorii ani.

Bineinteles ca avem si un contraexemplu. Draguta Dr. Conf. Dronca , profa de biochimie. Care cel mai tare ma enerveaza, caci seamana intrucatva cu cea din liceu. Care pare sa fie buna, intelegatoare, care nu cere multe ca “nu is absurda”, dar la care de asemenea nu intelegi nimica de la curs, la care toate zvonurile studentesti is spre rau (inca nu tind sa le confirm, inca! ), si la care am examen peste 3 zile. Si eu scriu bloguri in loc sa invat, misto nu? Cumva reusesc sa ma mentin flex? Cand tot semestru de examenul asta m-am temut... Sper sa nu regret.

Altii... hai sa vedem.... Asistentu de la anato; a fost f. naspa la inceput, ca ne era frica de el, ca ne tot asculta si ne punea intrebari capcana. Dar acum spre sfarsit s-a domolit. Partea mai naspa e ca nu preda propriu zis, explica si face niste scheme, pe care le tot completeaza pana ajung... o mazgaleala colorata. Dar, pentru mine cel putin, tot e de ajutor. Caci cu materia citita de inainte imi clarific pe parcurs vizualizarea structurilor. Caci unele chestii nu is asa de usor de imaginat in spatiu. Plus ca mai face si niste scheme, la care le retin principiul, si le refac acasa.

Cine ar mai fii.... profa de biofizica.. stai de fapt tot conferentiar... mnah ca tot nu m-am obisnuit. Ea e tare, caci stie sa explice. Si e genul (cum mai e si asistentu de la biochimie, Cipri) care te citeste pe fata ca tot n-ai inteles, si mai explica odata, alege alte exemple. Pana te vede zambind ca ai inteles si tu in sfarsit. In plus e si frumoasa, si ma gandeam ca majoritate din colege (sau poate si colegi) o plac ca e frumoasa si eleganta.

Dar cadrul didactic de care o sa imi fie cel mai dor e cel de la stiintele comportamentului. Profu era tare(in ultima vreme am ceva cu acest cuvant), tare pentru ca ne facea sa ne simtim medici. Ne povestea cazuri concrete din experienta lui, si cum trebuie noi sa ne comportam in diferite situatii. Cine ne mai pune in postura asta in primul an de medicina? Si am spus cadru didactic si pentru ca mi-a placut si de profa de la seminar, seamana la fire si vorba cu matusa-mea, Dorina. Era varianta feminina a profului, bineinteles mult mai stilata ;)) .

Ar mai fi profa de engleza. Care e o copie fidela a celor din liceu. Iar cel de la bioetica, la fel de filozof ca oricare. Au ceva astai cu raspusurile complet ambigue.
Nimic mai mult de adaugat.

Contactul cu mortii

Nu-mi dau seama daca sunt prea indiferenta cu ceea ce ma inconjoara, sau pur si simplu m-am adaptat atat de rapid incat nimica nu ma mai impresioneaza cu adevarat.
Ma gandeam la intrebarile Anei, daca nu mi-e frica sau macar scarba de cadavru.

Si presupunand ca asta era cel mai greu de inghitit lucru cand am decis sa ma indrept spre medicina, pare chiar crud sa zic ca nu m-a miscat deloc. Asteptarile mele erau mult mai... “umane”. Materialul nostru didactic, seamana foarte putin a trup in care a salasluit odata suflet de om. Si un alt exemplu de completa seninatate in a examina corpuri neinsufletite ar fi ca, recent, recuperand un curs intr-o alta aripa a cladirii de anatomie am dat peste exponate umane, conservate in borcane de formol. Se vedea liber asemanarea cu fiintele umane...ca sa zic asa, si totusi nu au fost indeajuns de socante pentru a le retine mai mult timp imaginea in minte.

Pot clar sa imi amintesc primul film de groaza pe care l-am vazut, mai bine spus prima imagine socanta de extraterestru pastrat suspendat intr-un cilindru transparent umplut cu cine stie ce. De ce oare atunci imaginea mult mai realistica a unui fetus conservat, care stiu ca odata a fost viata in el nu ma mai poate impresiona.

Ma asteptam sa fiu infricosata, dupa ce citisem cartea lui Valeriu Anania si pasajul in care era descrisa sala de disectie plina de cadavre, si fiecare student avand propriul cadavru de “ciopartit”... realitatea zilei de azi e mai putin sadica. Iar materialul nu seamana a om. Dupa spusele unui coleg de grupa, carnea are culoarea fripturii si asta pare a fi singura remarca cu tendinta morbida pe care am tinut-o minte.

Arata exact cum ar trebui sa arate. Obiect de studiu pur obiectiv. Sper doar sa fiu la fel de senina si anul viitor la craniu. Dar semnele ma fac pozitiva. Nu cred ca voi visa puscariasi morti, ci mai degraba lobi si scinzuri pe creier, si acei atat de enervanti nervi cranieni.

Inceputul studentiei

Primele impresii referitoare despre viata de studenta nu is cele legate de facultate. Ci de sentimentul de libertate. Am avut si foarte mult noroc, daca ii pot spune asa, caci dintr-o data nimica nu ma limita, si nu mai aveam nevoie de ajutorul nimanui.
Si cand imi amintesc ce frica imi era de mutatul de acasa, ca nu ma voi descurca... cu toate ca eram foarte nerabdatoare sa scap de acasa. Si mai ales de oraselul in care lumea ma cunostea, cu toate ca eu nu ii cunosc pe ei. Ma consolam cu gandul ca am un frate in Cluj si ca ma va ajuta. Dar spre surprinderea mea am avut si inca am prea putin nevoie de autorul lui. Aici a intervenit de fapt Adrian, de care ma atasasem atat de mult incat nu m-am simtit nici o clipa singura.

Din cauza asta nici nu prea am dat pe acasa de atunci, si poate ca i-am suparat cam tare pe ai mei. Dar aici era independenta. Mai marele norocul meu a fost ca am strans bani pe un cont propriu inca din liceu, si cu cat imi trimitea mama era mai mult decat de ajuns, asa incat si din punct de vedere financiar is independenta. Pot sa imi iau acum practic orice lucru (bineinteles ca exista o limita) si nu trebuie sa justific nimanui. Caci nu m-am atins de banii pastrati de mine. Am scapat de “foame”.

Primul sentiment a fost asadar de libertate. Al doilea e legat de mediul familiar de la lucrarile practice. Caci asa s-a nimerit programul si am inceput facultatea cu lp-urile. M-a entuziasmat foarte tare degajare cu care am intrat in vorba cu colegele, care in acel moment erau complet straine. Sper sa nu uit acea zi, m-am distrat atat de bine. Toate orele erau introductive si se terminau rapid, dupa care se discuta intens printre colegi. Chiar ma si iesit la un suc impreuna. Faza tare acum e ca tocmai acei colegi cu care am vorbit, acum vorbesc mai rar, caci sunt in alte grupesi ne intalnim mai rar.

Contrastul era mare fata de liceu. Aici parca toata lumea zambea, parca nimeni nu avea prejudecati si vroia pur si simplu sa ne intelegem. Fara “mini-bisericute” vorba sora-mii, grupulete de prieteni care nu vor sa stea cu altii. Acum dupa ce a trecut mai mult timp imi dau seama cate persoane am ajuns sa cunosc, caci totusi suntem o serie de aprox. 80 de persoane. Chiar daca nu ii stiu pe toti, sau pe nume pe majoritatea, exista acea libertate de comunicare, oricine ar fi langa tine in acel moment. Toti suntem in aceeasi oala.

Si grupa mea.... chiar stateam de vorba recent cu o colega ca am nimerit intr-o grupa chiar buna. Ne intelegem bine si suntem cu totii de treaba, glumeti, dar si studiosi (doar asa cu vreo 2 exceptii ;)) ). Si chiar daca cu firea mea nu prea m-am legat prea mult de nimeni, imi place sa stau de vorba oricand cu ei. Se vede ca sunt inteligenti, si se vede la toti ca vor sa fie medici buni, fiecare dupa puterile lui, si personal ador asta. Nu ma pot exprima exact asupra altor grupe, pot compara doar relativ cu cea a lui Adrian. Care nu mi s-a parut asa de “stralucitoare” ca a mea. Presupun ca sunt norocoasa si din aceasta perspectiva.

Cam atat cu primele impresii. Am cam detaliat, dar nu vroiam sa ratez chestiille bune. :-p

Intaiul pas intru memorarea facultatii

a trecut ceva timp de cand am inceput aceasta etapa din viata mea. dar cred ca e mai idreptatit sa scriu acum dupa ce am "rumegat" primele impresii. acum sunt in sesiune si nu stiu cat voi putea scrie. dar sper sa pot posta multumita, dupa 14 feb, despre prima mea sesiune .